Care este cauza ”primară” a abandonului?

O perspectivă personală asupra abandonului copilului.

O căsătorie fără dragoste este ca o mașină de câteva milioane de euro fără combustibil, sau ca un șemineu plin cu lemne, dar fără foc.

b2590e8cf6fca609ecddaf4c026df1cf
Poză preluată de pe pinterest.com

     Azi, suflete încătușat, te eliberez și te descarc pe paginile astea, te las … du-te!

Nu intenționez să abordez exhaustiv acest topic, dar, sunt direct interesat să dezbat, să cercetez și să previn abandonuri.

Ca fetița din imagine, au fost momente în care mă întindeam pe podelele reci ale orfelinatelor și mă imaginam în brațele mamei mele, mă imaginam la pieptul ei cald și iubitor, îmi imaginam că mă mângâie pe cap și-și trece palmele prin părul meu . . . era doar o imaginație, și totuși . . . o nevoie.

Ca unul care am experimentat abandonul pe propria-mi piele, cunosc lipsurile și handicapurile pe care le ”formează” lipsa părinților, ori a unui părinte sau a neglijenței acestora.

Râuri de lacrimi au trecut de atunci, infinite ”de ce-uri”, zile în care o așteptam pe mama pe gardurile orfelinatelor, sute de mașini numărate cu speranța ”e mama!” , ”offf, de ce nu e mama!”, ”unde e mama mea?”

Zecile de bătăi de intimidare din orfelinate, zilele de flămânzire din cauza celor mai mari și mai flămânzi decât mine, nopți nedormite de teama de a nu mai lua bătaie sau de a nu mă mai bate pentru a-i distra pe cei mai mari, violurile văzute și auzite, toate formele de abuz experimentate . . . dintr-o astfel de lume vin; tot de aici au venit, vin și vor mai veni mii, zeci de mii, sute de mii . . . dacă nu facem ceva bun.

Nu de puține ori m-am întrebat: ”cu ce-am greșit de nu mă doresc părinții mei?”, ”oare din vina mea s-au despărțit?”, ”dar mama mea, ea ce face, cum se simte?”, ”de ce a trebuit să mă nasc, dacă sunt obligat să trăiesc așa?”, ”nu e mai simplu să mor?” etc

În astfel de mediu am început să învăț să lupt pentru supraviețuire, am învățat că ”cel mai puternic supraviețuiește”.

                                                                Ce destin nefast!

Eram un copil atât de slab, singurul lucru puternic pe care-l aveam, era voința.

Am început să copiez comportamente și modele din jurul meu, mai toți erau bătăuși, hoți, abuzatori, mincinoși, corupți . . . nu am făcut altceva decât să copiez ce era în jurul meu,  și-am făcut-o bine!

Am mers mai profund, am văzut familii destrămate, femei abandonate după conceperea unui copil, am văzut copii abandonați de mamele și/sau de tații lor, am văzut copile abuzate sexual sau violate rămase însărcinate, am văzut sarcini nedorite, am văzut sarcini aranjate pentru un anumit scop . . . din toate acestea au rezultat copii, copii nevinovați!

Copiii rezultați din situațiile enumerate mai sus, au fost nedoriți de cei care erau îndreptățiți și erau obligați să-i iubească și să-i îngrijească.

Ani de zile m-a măcinat această întrebare: ”ce determină o ființă umană să-și părăsească plodul?”

Cum poate o mamă să-și abandoneze copilul în maternitate?

Cum poate un tată să nu-și asume responsabilitatea familiei lui?

Cum poate societatea să nu taxeze asemenea comportamente?

Dacă Dumnezeu e bun, de ce permite așa ceva?

După exeperiențe plăcute și mai puțin plăcute, am ajuns la concluzia: dacă nu exsită dragoste într-o relație, tot ce este în acea relație (care, în adevăratul sens al cuvântului nu poate fi numită relație) este împovărător și plin de suferințe; iar ființa umană prin construcție nu poate suferi la nesfârșit, ea a fost creată pentru relații în armonie, bucurie și dragoste.

Cu alte cuvinte, orice partidă de amor iresponsabilă și în afara unui angajament (căsătorie) poate duce la copii; copii care de cele mai multe ori nu sunt doriți de amorezați.

Dacă ar ști măcar ce ravagii crează abandonul în creierașul unui copil, cum nu îi sunt dezvoltate circuitele neuronale din cauza lipsei feței mamei ori a atingerilor tatălui, cum nu i se dezvoltă organele interne corespunzător din cauza lipsei îmbrățișărilor … măcar dacă ați ști, iresponsabililor!

Lipsa iubirii dintr-o relație, creează premisele unui abandon!

Am fost întrebat de multe ori: ”nu îți este ciudă pe părinții tăi?”

Răspund: ”nu”, și explic.

”Relația” dintre părinții mei a început cu fratele meu (o să-l numim Vasile), când tatăl meu (o să-l numim Ion) a curtat-o pe mama (o s-o numim Mărie) de unde, din cauza hormonilor și a neatenției, Mărie a rămas însărcinată. Bunicul meu (o să-l numim Gheorghe) care era un om respectat le-a impus să se căsătorească pentru a nu face familia de rușine, lucru care s-a și întâmplat. Ce frumoși erau Ion și Mărie! (am văzut poza) 🙂

Deși Ion era atent cu Mărie (îi aducea micul dejun la pat, aducea bani acasă, muncea ore suplimentare, etc) el nu o iubea așa cum o dragoste matură cere relația de căsătorie. Nu după mult timp, a ajuns și subsemnatul prin procesul conceperii, nu era plod mai frumos în tot Lugojul (doar eu sunt naratorul) :)) Ion a început să intre în anturaje depravate (bețivani. hoți, curvari etc) și a început cu primul pahar, după care a devenit alcoolic notoriu și boschetar, la propriu.

Mărie, care era o femeie frumoasă, a intrat și ea în anturaje suspecte și nu după puțin timp, din cauza activității ilicite a fost condamnată la o pedeapsă provativă de libertate, vreo 2-3 ani.

După aceste două mari episoade, unde și Ion și Mărie erau în penitenciar, subsemnatul și Vasile am fost despărțiți, eu am mers cu Mărie și Vasile a plecat cu Ion. Când Ion a intrat să-și achite pedeapsa, pe Vasile l-a luat bunica (o s-o numim Victoria) și mătușa ( o s-o numim Dorina) iar pe când Mărie era deja în procesul achitării, subsemnatul am fost dus la orfelinatul pentru copii preșcolari nr. 3 din Lugoj, era martie 1990.

Restul, e istorie!

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

2 gânduri despre „Care este cauza ”primară” a abandonului?

  1. Apreciez sincer persoana care a suportat aceste orori din orfelinate si a avut puterea sa se ridice..sa ajute copiii nevinovați sa nu sufere, acest om care nu a avut nimic dar care vrea sa ofere totul . iubire,protectie.Va admir sincer si sper ca viata sa va compenseze pentru toate Suferințele îndurate ! aveți un suflet frumos si un caracter asemenea, care oricine care stie sa aprecieze, l-ar indragi.sinteti un om minunat prin felul de a gindi si faptele lăudabile pe care le faceti. mult succes in tot ce faceti va doresc si o iubire la fel de frumoasa .!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: