REZILIENȚA – ”când nu ai altă opțiune decât să te autoeduci”

1890448_10202170434479948_1424884463_o Sasca Montană – 2014

Ca orice ființă umană, simt nevoie de EU, nevoia de a sta cu mine însumi și de a mă delecta cu gânduri ”proprii și personale, licite și morale”, timp în care închid orice formă de comunicare, pun degetul pe hartă . . . și plec acolo.

Așa am ajuns la Sasca Montană, era primăvară, singur și semideprimat, aveam în față mai multe alegeri foarte grele de făcut, aveam nevoie de mine în singurătate cu Tine.

Era un fel de șah, fiecare mutare trăgea după sine un posibil mat în două mutări, iar pierderile nu erau colaterale; tensiunile acumulate pe toate planurile – spiritual, profesional și familial erau la un nivel pe care nu-l mai cunoscusem, simțeam că explodez.

Apoi, mi-am adus aminte că nu este nimeni lângă mine să mă susțină ori să mă încurajeze, și am început să fac ce făceam de fiecare dată; am început să plâng și să mă descarc, mă uitam la pomii din jur și la cer, mi-am adus aminte de Tine, de faptul că ai scris în Biblie ”nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi, Eu te întăresc, tot Eu îți vin ajutor, Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare”.

 Am făcut o retrospectivă a vieții mele, m-am uitat în trecut și am început să număr tot binele pe care mi L-ai făcut. Cum ar fi trebuit să mor de frig în noapte de 25 decembrie 2009 pe malul Timișului, pentru că am îndrăznit să merg la biserică, să-Ți mulțumesc că nu am murit de tuberculoză.

Îți mai amintești, cum Te judecam de pe bancheta din spatele mașinii? Cum Te înjuram că mi-ai luat familia, copilăria, viața; cum Te condamnam că nu ești un Dumnezeu drept, că dacă m-ai fi iubit, puteai să ai milă de mine să mă ajuți să termin facultatea de drept din Lugoj?

 Îți mai amintești, Doamne?

Ce lovitură am primit atunci, după ce că munceam ca un sclav să strâng cei 1800 de lei pentru taxa de școlarizare, îți cerusem să mă ajuți să mă las de fumat, îți dădeam cei 10% din tot ce câștigam; în orbiream mea, eram sincer cu Tine. Îmi doream să fac ceva bun cu viața mea, să ajung cineva important și să fiu folositor.

Ai câștigat acea luptă, am fost internat de urgență și forțat la secția TBC din Lugoj, am fost pus într-un salon mare, urât și galben. Eram atât de speriat, primeam un pumn de medicamente, care erau oribile, nu aveam voie să fac duș, WC-urile erau infecte, mirosul era insuportabil, pe lângă toate astea, mai stăteam și singur.

Mi-am făcut un obicei să ies din spital, să mă plimb și să meditez. Am început să văd viața altfel, după ce fusesem la un pas de moarte, parcă prețuiam zilele și nu mai doream să mă plictisesc sau să pierd vremea. Nimeni din cei pe care-i cunoșteam nu au venit la mine în vizită, părinții m-au vizitat mai mult din obligație (mai târziu mi-am dat seama că mama are un temperament influențabil, că ea e dedicată pe moment, dar nu e consecventă pe termen lung). Tatăl meu bilogic, m-a vizitat, beat și flămând.

Am fost încurajat de Kare, un amic, care mă încuraja și nu mă lăsa să mă prăbușesc. Ce bine că era acolo.

În 12 noiembrie 2009 a sosit liberarea, parcă îmi frigeau tălpile sub betonul înghețat, era așa frumos, eram sănătos (cu toate că amețeam de fiecare dată când îmi luam pastilele) aveam o nouă perspectivă, aveam planuri și aveam bateriile încărcate…dar nu aveam voie să depun efort, minim 6 luni.

Ajuns acasă, din cauză că recuperarea era una anevoiasă, dormeam și mâncam mult, aveam mult de recuperat (mă internasem cu 60 de kilograme, din 78, slăbite la interval de 2 săptămâni) au intervenit tensiuni între mine și mama.

Mi se replica că ”mănânci prea mult”, ”stai prea mult la calculator, consumi curent”, ”mergi și fă rost de bani”, ”nu pot să-l oblig pe Marian (soțul mamei) să te întrețină și pe tine”, ”6 luni e prea mult să stai fără să faci nimic” etc.

Nu a durat mult și, în seara de Crăciun, pe când intenționam să merg la biserică, mama m-a pus în fața unei întrebări care avea să-mi schimbe viața total: ”alege azi cu cine vrei să fii, cu Dumnezeul pocăiților și pleci afară din casă imediat, dacă mergi mâine la biserică, sau mă alegi pe mine, unde ai un acoperiș deasupra capului și unde este cald și ai ce mânca?”

O pace inexplicabilă m-a cuprins atunci, eram atât de calm și liniștit, deși urma să-mi petrec Crăciunul pe străzi. I-am replicat mamei: ”mă duc să-mi fac bagajele, eu dimineață voi merge la biserică!”

Fără alte comentarii, mama m-a luat și m-a scos afară din casă, apucasem să-mi iau geaca. Plecasem pe malul Timișului, unde plângeam și mă gândeam la Tine și la promisiunile Tale, știam că vei face ceva, dar nu știam ce.

Am început să Te întreb: ”Doamne, am lăsat pe toată lumea pentru Tine, acum ce se va întâmpla cu mine, mă lași să mor de frig? Câinii vagabonzi și păsările  cerului nu-și fac probleme unde-și pun capul să doarmă, iar eu, ce mă fac?”

L-am sunat pe Kare (Core), aveam nevoie să îmi împart povara cu cineva, pur și simplu simțeam nevoia să vorbesc cu cineva, habar nu aveam că el are vreun apartament prin Timișoara, și mi-a spus că, chiar cu o zi înainte se eliberase apartamentul lui din Timișoara și că pot sta în el până se clarifică situația și că el îmi va plăti cheltuielile până mă voi însănătoși.

Ce bucurie m-a cuprins! Aveam în buzunar 6 lei, suficient să plătesc biletul de tren Lugoj-Timișoara.

Am ajuns, și i-am întâlnit pe Mihai și pe Lenu Covaci, mi-au dat o oală roșie, câteva pungi cu chestii rapide și ceva bănuți să-mi iau o pâine și ce mai aveam nevoie. Eram copleșit de atâta bunătate.

   Cum, atâtor persoane le pasă de mine? Dar de ce? Oare nu au un interes?

 Ajuns în Timișoara și instalat în apartament, parcă nu-mi păsa că eram singur. Eram singur, și totuși cu Tine. Am început să mă gândesc la viitor și să plănuiesc, dar nu aveam suport.

Mai Ții minte, Doamne?

Mai ții minte, când știam că Tu mă vei ajuta, că voi termina facultatea de drept? Că știam că nimic nu Te va opri să mă ajuți? Mai ții minte, când Te-am provocat să facem istorie? Mai știi, când eram atât de supărat pe Tine că picam cele mai ușoare examene, când mă smereai să nu am note mari, din cauza mândriei?

Îți mai amintești, când Mihai și Lenu nu credeau că sunt capabil, că aveam atâtea de recuperat (într-adevăr, aveam atâtea lipsuri, atâtea cărți de recuperat) și, când a trebuit să merg în Norvegia să vorbesc cu Kare despre visul meu și de creditul pe care mi l-a dat?

Mă uit peste ani, Te văd implicat în tot binele ce s-a produs în viața mea. Când mă ajutai în facultate, cât de repede au trecut anii și ce experiență!

Odată terminată facultatea (care a fost plină de experiențe petrecute cu Tine), mi s-a tăiat elanul, parcă nu mai aveam același entuziasm, știam că am ajuns la începutul timpului unde trebuie să trăiesc de pe urma studiilor.

   O întrebare mi-a măcinat mintea și sufletul: cum se poate trăi de pe urma dreptului, ce mă voi angaja, să dau la barou, să dau la INM? Ce să fac?

   M-am angajat consilier juridic, mă simțeam atât de mândru de mine!

Mai Ții minte, ce mândru eram când am luat primul salariu ca urmare a studiilor?

Dar, ceva mă durea, simțeam cu toți frații mei din orfelinate, ”dacă i-aș putea inspira”, ”dacă ar reuși ei să vadă că este posibil, dar trebuie să muncești”, ”dacă Te-ar vedea pe Tine, că le vrei binele”.

Atunci, am văzut oportunitatea de a veni la Centrul unde am crescut, am aflat că directorul va ieși la pensie și că postul va fi scos la concurs. Senzații intense m-au inundat, nu mai puteam de bucurie. Am început să calculez ”unul, doi ani, nu e chiar așa mult, oricum trec, mă pun să învăț pentru concurs”

Mai Ții minte, când veneam în parc să stăm de vorbă? Când Îți dădeam toate temerile și planurile mele? Când plecam eliberat de orice tensiune și presiune? Când admiram împreună norii, salciile, Bega, păsările cerului?

Mai Ții minte, când am memorat bibliografia pentru examen? Când am scris la proba scrisă trei ore încontinuu? Când curgeau râuri de transpirație din cauza emoțiilor? Când eram încercat de un cocktail de emoții și gânduri? Disprețul din ochii celorlalți? Invidia și răutatea?

Ce lacrimi au curs când am văzut că am promovat examenul. Că eu voi fi directorul orfelinatului unde am crescut! După luni de zile, unde mă trezesc închizând ușa biroului, mă cutremur și îmi spun:”nu-mi vine să cred, dar nici nu vreau să mă obișnuiesc cu gândul”.

Acum, peste ani mă uit din nou, văd pașii Tăi în urmele din viața mea, văd și sunt recunoscător. M-ai luat de pe stradă și m-ai pus să inspir, să muncesc cot la cot cu frații mei, Tu ai făcut asta!

   Deși eram sortit să eșuez, chiar dacă toate premisele conduceau la concluzia că nu voi reuși, Tu ai fost Singurul care avea altă părere, iar eu salut și onorez chemarea Ta.

Îmi amintesc tot, Doamne!

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Un gând despre „REZILIENȚA – ”când nu ai altă opțiune decât să te autoeduci”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: