Care e valoarea ta, femeie?

Nu demult, în timp ce vorbeam la telefon cu o domnișoară (o s-o numim Maricica) 🙂 , am fost pocnit cu următoarea ”ce nesimțit!„

Pe lângă multe subiecte atinse, am ajuns la o întâmplare de-a mea; deloc mândru de ce-am făcut; o scriu sub forma unei experiențe care, sper să mă ajute și să ajute.

A trecut ceva timp de atunci (undeva prin 2011-2012), am fost îndrăgostit de o domnișoară (o s-o numim Ileana), dar care nu avea aceleași sentimente, deși îi plăcea să se joace.

După mai multe luni de curtare, tăcere absolută din partea ei și după câteva refuzuri categorice, am cedat și nu am mai insistat. În schimb, am început să port ranchiună pe Ileana (ce pueril din partea mea) și, credeam că toate fetele sunt așa.

Atunci, am conceput un plan: ”voi curta mai multe fete, să văd dacă am cumva vreo problemă, sau ce se întâmplă de nu vrea Ileana să iasă cu mine la un ceai?”

Zis și făcut, am început să caut la întâmplare și mi-am pus în aplicare planul. După ce am ieșit cu acele fete (am ieșit doar la un ceai, unde am stat de povești, chestii generale, și să-mi demonstrez că pot) le-am spus că nu intenționez să am o relație și că nu vom avansa.

Înainte de a începe cercetarea acțiunii mele (de ce am făcut asta?), autocondamnarea și părerea de rău; vreau să menționez că ce-am făcut a fost greșit și grav; și că nu se va repeta vreodată.

În timpul conversației cu Maricica (care a fost una dintre puținele conversații inteligente, dezinteresate și necondiționate avute vreodată) la scurt timp după ce m-a făcut nesimțit (numai pățisem) am căzut pe gânduri, stăteam și mă cercetam după principiile care-mi guvernează viața:

1) ”de ce am ieșit cu acele fete în oraș, deși nu doream nimic cu ele sau de la ele?”

2) ”îi dau dreptate Maricicăi preț de 1 minut, oare ce precept al ei am încălcat?”

3) ”ce îmi spune mie principiul Maricicăi”?

Inițial, mi-am răspuns la întrebarea nr. 1 cu: ”am ieșit cu acele fete să-mi reabilitez stima de sine și să nu rămân la pământ după eșecul cu Ileana”.

După o cercetare detaliată și sinceră, am ajuns la concluzia că răspunsul meu era unul supeficial și autosuficient, încât să-mi adoarmă conștiința.

Am intrat adânc în sufletul meu, mi-am pus întrebări ca:

  1. ”ce este femeia pentru mine, de mi-am permis s-o folosesc?”
  2. ”de unde am învățat că ea poate fi folosită?”
  3. ”cine mi-a arătat ce înseamnă să fiu un bărbat?”
  4. ”ce valoare are femeia pentru mine?”

M-am prăbușit la pământ și am început să plâng, nu-mi venea să cred ce răspunsuri aveam la toate întrebările mele. M-am întors în trecutul meu și mi-am dat seama de unde aveam toată imaginea despre femeie.

Azi, sunt bărbat în toată firea, echipat cu cele de trebuință pentru a mă descurca în viață;  n-a fost tot timpul așa.

Zecile de bătăi de intimidare din orfelinate, zilele de flămânzire din cauza celor mai mari și mai flămânzi decât mine, nopți nedormite de teama de a nu mai lua bătaie sau de a nu mă mai bate pentru a-i distra pe cei mai mari, violurile văzute și auzite, toate formele de abuz experimentate . . . loc unde am văzut multă durere, loc unde am experimentat multă durere și loc unde am provocat multă durere … mi-au fost creionate o mulțime de credințe și unde mi-am dezvoltat o capacitate de a mă ascunde și de a-mi ascunde sentimentele . . . dintr-o astfel de lume vin.

În astfel de mediu am început să învăț să lupt pentru supraviețuire, am învățat că ”cel mai puternic supraviețuiește”.

                                                                Ce destin nefast!

   Eram un copil atât de slab, singurul lucru puternic pe care-l aveam, era voința.

Am început să copiez comportamente și modele din jurul meu, mai toți erau bătăuși, hoți, abuzatori, mincinoși, corupți . . . nu am făcut altceva decât să copiez ce era în jurul meu,  și-am făcut-o bine!

                      Pe lângă toate astea, m-am pricopsit și cu o imagine greșită asupra femeii.

Am văzut fete abuzate și violate, de băieții mai mari sau de către educatori, am văzut că femeia n-are nici o valoare, că e ok să o folosești pe post de obiect sexual, că e dreptul meu să o bat, să o umilesc, că sunt îndreptățit să facă sex cu mine ori de câte ori doresc, că femeia este proastă, că ea nu este capabilă de o opinie și că toată ziua nu are altceva mai bun de făcut decât să vorbească.

                                      Am fost învățat că femeia este un bun, nu o persoană!

   Anii au trecut, viața mea a luat o altă turnură, alta decât cea pe care o meritam.

Am început să fiu preocupat și îngrijorat de imaginea femeii pe care o aveam în mintea mea, am început să studiez familii și să citesc cărți, am început să caut să înțeleg femeia și valoarea ei; apoi mi-am dat seama … tot ce știam despre femeie era o minciună!

Acum, după cercetarea amănunțită, am un alt răspuns la întrebarea nr. 1 ”de ce am ieșit cu acele fete în oraș?” . . . ”am ieșit cu ele în oraș pentru că am considerat că e dreptul meu de mascul, că ele oricum sunt niște obiecte pe care le pot folosi apoi mă pot descotorosi de ele”.

Azi, din cauza trecutului meu, sunt condamnat să repet istoria, să lupt să demonstrez contrariul, sau să nu fac nimic.

Sub formă de condamnare, aș putea repeta ce-a făcut tatăl meu biologic (o să-l numim Ghoerghe), să mă căsătoresc, sau nu, dar să rezulte un copil pe care să-l abandonez împreună cu mama (o s-o numim Mărie) lui (după ce-o bat de-i sar apele în cap și devin un alcoolist notoriu) și să-mi văd egoist de viață.

Sub formă demonstrativă (nicidecum una strict demonstrativă pentru a deliciul publicului, ci o demonstrație vieții înseși, care e anihilată de curajul, credința și voința oricărui muritor), dacă luăm premisa unei relații, care să conducă la căsătorie, o relație care să fie condusă de  respect, încredere, dragoste; punem bazele unei căsnicii mature și suficiente, desigur, care nu va fi lipsită de încercările vieții.

Sub formă de a nu face nimic; am în față posibilitatea celibatului, unde sunt la adăpost de asumarea riscului unei relații (unde dragostea se cere sacrificată și interesul celuilalt trebuie să primeze) și aceeași posibilitate de a mă investi în cei din jurul meu, limitat și fără obligații sentimentale (care costă).

După toate astea mi-am permis luxul de a înainta și de a răspunde la întrebarea nr. 2: ce precept al  Mariciăi am încălcat?

După conversația cu Maricica, am înțeles că e o domnișoară creștină; o creștină care e împotriva folosirii imaginii lui Dumnezeu (așa cum reiese din Geneza 2) pentru satisfacerea ego-ului. De acord!

Va urma …

 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: