Ce faci cu durerile și cu suferințele tale?

Mi-ar plăcea să găsiți scopul suferințelor prin care treceți, să reușiți să canalizați toată forța pe care o generează durerea, în scopuri bune.

Suferințele care mi-au fost cauzate de unii români, te fac irezistibilă, draga mea Românie!

 

Notițele de azi nu sunt un reflex al meciului România-Franța, motiv pentru care sunt mândru de prestația echipei naționale, ca la orice meci, se vor scrie munți de hârtie pro și contra.

Zilele acestea am meditat la ”Om al durerii și obișnuit cu suferința”; întâmplarea face că sufletul meu avea nevoie de o doză de înțelegere și dragoste, așa că l-am căutat pe Richard Wurmbrand și am ajuns aici.

Pentru ca o persoană (din punctul meu de vedere, în timpul vieții pe pământ, Mântuitorul a fost 100% om și 100% Dumnezeu în același timp) să aibă un obicei, este nevoie de un repetitio,  adică o succesiune de evenimente.

Am meditat la suferințele pe care Mântuitorul Le-a trăit pentru a fi onorat cu titlul de ”obișnuit”.

Ca ființe umane, avem practici nesănătoase pe care le-am transformat în obișnuițe și cu care ne scuzăm de fiecare dată când suntem confruntați ”nu pot să mă las, sunt dependent, m-am obișnuit”.

Dar, nu despre suferințele Domnului Isus vreau să scriu acum, oricum nu pot înțelege intensitatea sau valoarea lor, aș fi un nesăbuit, dacă nu chiar lipsit de inteligență să am o asemenea pretenție.

Mi-ar plăcea să găsiți scopul suferințelor prin care treceți, să reușiți să canalizați toată forța pe care o generează durerea, în scopuri antagonice suferințelor care v-au fost cauzate.

Azi, după ce-am ajuns să conduc orfelinatul unde am crescut, unde am vărsat litri de lacrimi și unde mi-am înscenat propria moarte de atâtea ori, am găsit că fără cei aproape 20 de ani petrecuți prin orfelinat, n-aș fi fost competent să-l conduc.

Poate sună ciudat, dar, înțeleg fiecare tânăr de la mine din Centru.

Azi, a venit la mine unul dintre ei, un tânăr frumos și deștept, dar care uneori gândește cu pantalonii, dezorientat și deprimat; a rămas cu toate restanțele din anul I, la un pas să plece din Centru ca un laș.

După câteva partide de șah și plimbări prin parc, am ajuns înapoi în birou unde am luat o bucată de hărtie și stiloul (care e fascinant pentru copii, mai ales când îi pun să semneze cu el) și am început să scriem PREZENT și VIITOR.

Am scris pe hârtie tot prezentul, unde a concluzionat un zero barat. Fără școală, fără job, fără relații, fără planuri. Apoi am început să planificăm viitorul, am ales hobby-uri, am planificat un loc de muncă, am ales o școală, am ales din nou disciplina (unde a recunoscut că nu știe ce să facă cu libertatea)

M-am uitat la fața lui și l-am găsit un tânăr plin de speranțe, nu mai era același care a venit să stăm de vorbă, același cu care am stat la masă care nu avea curaj să se uite la mine de rușine.

L-am înțeles perfect, pentru că am fost și eu pe-acolo.

Ce mult ar fi contat pentru noi să știm că suntem apreciați și respectați de director, că el e acolo pentru noi și că stă să ne explice tot ce nu înțelegem, să ne inspire, să ne disciplineze și să ne mustre, așa cum face un tată.

Ce urme adânci lasă lipsa unui părinte în viața unui copil.

Puteam să plec în atâtea țări, să rămân în mirajul visului american, să stau în siguranța scandinavă; dar nu, am ales să-mi canalizez toată suferința în scop determinabil și pentru viața copiilor.

Dacă vei trece pe aici, te rog să nu fugi de suferințe, lasă-le să intre în viața ta, oricum nu vei putea face altceva; dar e diferit să suferi știind că ești o biată ființă umană și pipernicită, și e total diferit să ai o atitudine demnă, care acceptă suferința ca pe o componentă umană și parte din viață, studiind-o și analizând-o, pentru ca mai apoi să îi găsești breșele și să îi ridici pe alții prin pripriile experiențe.

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: