Ce reală ești, moarte!

HOMINIS, MEMENTO MORI!

Ne sufli zi de zi în ceafă, și totuși refuzăm să credem că vei veni și după noi într-o zi, am ajuns să cred despre tine că ești o entitate omniprezentă; pentru că acolo unde este viață, ești și tu prezentă.

Adesea merg pe la înmormântări, acolo îmi amintesc de faptul că sunt muribund, nici prea viu, dar nici prea mort, suficient cât să nu mă consider mai presus de cel care tocmai a trecut la cele veșnice.

Nu demult am asistat la înmormântarea unui copilaș de o lună de zile, eram înmărmurit de durerera mamei și de tristețea tatălui, mama era încovoiată și și-ar fi dorit să fie ea în locul pruncului, iar tatăl avea suficientă putere să fie sprijin pentru soția lui; ce tată bun!

Parcă îi simțeam prezența, nici soarele nu era sufiecient să lumineze în durerea din inimile părinților, iar frigul de afară era nesemnificativ comparativ cu dorința arzătoare a mamei de a-și vedea copilul viu în brațe; de prisos.

Fiecare bulgăr de pământ care lovea sicriul avea un ecou în mine, mă uitam la groapă și mă întrebam dacă acel prunc este sau dacă are conștineță de prezent.

Erai acolo printre noi, atât de vie, și totuși atât de înfrântă!

Am ajuns să contemplez la moarte, deși nu mi-o place deloc, dar nu pentru că am ceva personal cu moartea în sine, ci pentru efectele pe care le cauzează, durerea și resentimentele pe care le plantează, apoi fuge ca o lașă iar Dumnezeu este cel care primește toate blestemele și toate înjurăturile.

”Dacă este bun Dumnezeu, de ce nu a făcut ceva?” … nu spunem toți așa?

Recunosc, moartea nu mi-e totuna; dar ce pot face? Sunt ființă muribundă creată pentru a-L onora pe Creatorul meu, apoi să mă întorc de unde am plecat, ca să tronez cu Tatăl meu.

Deși mi-ar plăcea să știu când voi muri, cred că m-ar ispiti peste măsură un asemenea cadou, așa că prefer să trăiesc în fiecare zi ca și cum ar fi ultima.

Pentru mine, moartea este ușa care mă duce la Tata, este majordomul care-mi ia haina chinuitoare și neastâmpărată a umanității; e momentul trascendent dintre mine și El.

Mi-ar plăcea să primesc câte un extemporal al trăirii mele, să fiu întrebat de Dumnezeu, semestrial sau trimestrial, dacă am trăit la nivelul maxim pe care aș fi putut să-l trăiesc, pentru mine, dar și pentru alții. Încă nu mi-a fost dat un asemenea extemporal.

De ce ești atât de înfricoșată moarte? Ce aduce cu tine mai mult decât teama de necunoscut? Este teamă, anxietate sau respect?

Teamă? N-aș putea spuune că mi-e teamă de tine; sunt convins că Acela care te-a privat de puterea pe care ai avut-o, mă va lua cu El de sub puterea ta, cu atât mai mult, sunt conștinet de faptul că sunt trecător și că trebuie să mă supun regulilor naturale.

Anxietate? Mă încearcă fiori de fiecare dată când contemplez la tine, când sunt cuprin de stări care nu-mi sunt străine, dar care nu-mi fac rău, ci pur și simplu mă fac să simt că trăiesc.

Respect? Am respect față de tine, dar nu este acel respect care ți se datorează pentru că poți curma viața cuiva; deloc. Ci am un respect față de datoria pe care Dumnezeu ți-a dat-o, aceea de a fi responsabilă cu murdăriile umanității, ești responsabilă de fiecare viață pe care o iei sau pe care ești folosită să o iei.

După acest scurt inventar, nu simt nimic față de tine, moarte; exceptând respectul pentru Dumnezeu și datoria pe care ți-a dat-o.

Dacă rolul tău în creație ar fi fost unul bun, nici tu și nici locuința ta nu ar fi fost aruncate în Iad.

Sunt conștient de prezența ta, ăsta e motivul pentru care scriu despre tine, mie și celorlalți, dar îți scriu și ție, pentru că știi că Domnul este mai mare decât amândoi, și El a spus să-mi fie teamă doar de El, pentru că El are puterea să mă arunce și pe mine, dar și pe tine în Iad.

Dar, ca să nu fie cineva în ceață, nu teama mă face să-L respect pe Dumnezeu, ci frumusețea Lui, caracterul Lui, bunătatea Lui, dragostea Lui, dreptatea Lui și relația mea cu El, astea sunt motivele respectului și reverenței mele pentru Dumnezeu.

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: