Să fii ce nu ești, dar să ajungi ce ești …

Condamn sistemul de protecție românesc al anilor 90 … , dar și societatea românească actuală, pentru că aveți pretenția unui zbici din căcat, care să puște!

Oricât de frumoasă și dotată ar fi o instituție și orice denumire i-ai da, ea rămâne o casă de copii!

 

 

Sunt la curent cu scandalurile unde sunt implicați copii, cu atât mai mult dacă sunt implicați copiii din sistemul de protecție specială (orfelinate, case de copii, centre rezidențiale, etc)

Mi s-a rupt inima și am plâns amar pentru surioarele mele din România, care au fost violate, abuzate, folosite, bătute sau umilite. Îmi doresc pentru toți aceia care le-au făcut rău, să plătească.

Pe de o parte … 

În toți anii care mi-au fost dați să-i trăiesc în orfelinate, am văzut și experimentat foarte multe abuzuri, am văzut violuri, avorturi, umilințe etc.

Pentru toți cei care trăiam acolo, era un fel de a fi.

Eram atât de obișnuiți cu ele, încât le vedeam o normalitate.

Era ceva normal să fii chemat în camera unuia mai mare decât tine și să fii violat (vorbesc de băieți), să fii bătut, să fii umilit prin a-i spăla picioarele, șosetele, hainele, lenjeria intimă, lenjeria de pat etc

Să ți se poruncească să mergi la cerșit apoi să fii bătut dacă nu ai cerșit destul.

Să fii obligat să mergi la lucru în sat, ca mai apoi să-ți fie luați toți banii.

Să fii terorizat de cei mai mari la mesele de prânz și cină, unde erai obligat să oprești mâncarea ta și șă să le-o dai lor.

Să fii pus să te bați cu câte 3-4 persoane pentru amuzamentul celorlalți.

Să fii obligat să mergi să vinzi lucruri care nu valorau nimic, dar care erai obligat să le vinzi pentru sume astonomice, pentru că dacă n-o făceai, îți doreai să nu te fi născut.

Să fii obligată să fii împreună cu ”X-ulescu” de pe la 13-15 ani, ca să nu fii violată, dar care oricum erai obligată să o faci, pentru protecție.

Să fii supravegheat de cei mai mari, la cererea educatorilor, care erau concentrați pe partide de sex sau cafele luuungi și dese.

Să fii cel mai bun la învățătură, pentru că așa vrea unul mai mare decât tine, sau pentru că așa vrea educatorul ”X”.

Să fii obligată să te prostituezi, pentru că cel mai mare decât tine nu are bani pentru țigări, droguri sau băutură.

Această lume nu vă este cunoscută, pentru este prea crudă pentru toți cei care au fost pe acolo. Ai nevoie de curaj și putere să confrunți fiecare durere și s-o lași să plece … nu e ușor.

Îți povestesc cum a fost cu mine, când am fost transferat la Casa de copii din Periam.

”Era august 1995, am fost puși 5 copii într-un microbuz Vollkswagen Transporter 3, alb, unul dintre copii avea muci la nas și așa a fost lăsat tot drumul, transferați de la Lugoj-Periam. Am ajuns la Periam, eu aveam un păr blond, bogat și mare, eram îmbrăcat foarte frumos și aveam o plasă cu jucării. După ce-am intrat pe poartă, am fost prezentați la unul mai mare, care m-a întrebat cum mă cheamă; pentru că nu am vrut să-i răspund, am primit o palmă, după care mi-a fost luată plasa cu jucării și am fost trimis la tuns. După ce am fost făcut chel (în timp ce plângeam), mi s-a spus că va trebui să-mi dau jos și hainele (ca să fie spălate), pe care nu le-am mai văzut vreodată, ele sau jucăriile.”

Ce poate face o fată, care ajunge într-un asemenea loc de la o vârstă foarte fragedă, când singura armă pe care o are, este să meargă în duș și să plângă? De fapt, ea se descarcă, pentru că oricum vor urma alte și alte abuzuri.

Atunci, ea învață să ”trăiască” în acea lume, crudă, nemiloasă, grea și gălăgioasă. Învață că corpul ei are valoare și că se poate folosi de el. Începe să-și dea seama că cei care o umileau și batjocoreau, încep s-o vadă cu alți ochi, ochi pătimași și pofticioși.

Începe să-și dea seama că educatorii o ating ”ca un tată”, cu precădere pe gât, sâni și fund. Încep să fie binevoitori cu ea, îi dau țigări și o protejează. Apoi, la cererea educatorului, ea rămâne să-l ”ajute”, în timp ce toți copiii dorm.

Dintr-o dată, fata protejată de sistem, este folosită de el, ea devine obiectul lui.

În tot acest timp, educatorul ”X” începe să-i dea bani sau orice altceva evaluabil pecuniar pentru ”ajutor”, sau s-o violeze; fata începe să se îmbrace și iasă prin oraș, lucru care atrage în sine o curiozitate și o plăcere totodată. Ea învață automat, că pentru ”ajutorul” x, primește în jur de (…) sau ceva.

După care, ea descoperă ”lumea reală”, unde sunt băieți și ”domni” dispuși să ofere  ”mai mult”, ”protecție” și un ”cămin” fetelor din casele de copii.

Cel mai frecvent obicei pe care l-am văzut, a fost acela că fetele din casele de copii, au ”iubiți” cu mult mai în vârstă decât ele. Psihologic, ele asimilează figura lui cu nevoia de tată, protecție, căldură, siguranță …

Dacă condamn sistemul de protecție specială din România al anilor 90, este pentru că a neglijat și a ascuns TOT, de dragul liniștii și al imaginii.

Știi de ce condamn societatea românească?

O condamn pentru că își amintește de copiii ei abandonați la Paști și la Crăciun. O condamn pentru că este specialistă în arătatul cu degetul, dar este codașă și pasivă în implicare. O condamn pentru că se delectează din reportaje senzaționale în spatele televizorului, dar nu-și mișcă curul să se implice. O condamn pentru că condamnă, în loc să susțină.

Am o întrebare: ”În condițiile în care înveți să funcționezi pe bază și cu ajutorul fricii și a terorii, cum să fii o persoană normală?”

Nu e asta o cerere proastă, din partea societății?

De cealaltă parte … 

Am văzut educatori, bucătărese, femei de serviciu, directori ect, care și-au făcut treaba exemplar și care m-au inspirat și mi-au fost modele.

E atât de greu să fii mamă, frate, soră, tată, prieten, sfătuitor etc, la așa de mulți copii, e de-a dreptul inuman de greu. E extrem de solicitant să asculți problemele atâtor copii, să le fii aproape, la toți. Să fii ce trebuie să fii, pentru toți.

Ai idee cât este de greu să supraveghezi 15-20 de copii? Să ajuți la teme, să ai grijă că le-au făcut, să încerci să-i ajuți în problemele lor?

În toată copilăria mea, nimeni nu m-a ascultat vreodată, absolut nimeni. Oricând aveam ceva de spus, nu era nimeni să mă asculte, așa că preferam să plâng și să mă ascund … la fel fac și acum, pentru că nu știu să fac altceva, 20 de ani am făcut asta, nu pot s-o schimb acum.

Desigur, nu sunt de acord cu comportamentul amenințător, agresiv și abuzator al personalului plătit să aibă grijă de ei, dar totuși, ce pot ei să facă decât să le dea să mănânce și să-i păzească?

Sunt sigur că ești de acord cu mine, când spun că locul unui copil este într-o familie, nu într-o instituție. Dar odată ajuns într-o instituție, cum să-i dau o familie acolo?

Oricât de frumoasă și dotată ar fi o instituție și orice denumire i-ai da, ea rămâne o casă de copii!

Ipotetic vorbind, cu ce sunt eu de vină că copilul tău a ajuns la mine-n instituție? Cum să fac eu copilul tău să înțeleagă că tot efectul abandonului lui, îl simt eu și angajații mei? Ce să fac să îl ajut în durerea lui? El este nervos și violent, lucru pe care nu-l condamn, este absolut natural ca locul lui să fie cu părinții lui, și ce să fac cu el?

Îmi dai Standarde Minime Obligatorii și Legi gândite prin sertare? Dar copilul tău nu are chef de alea, el are chef să se taie, să-și facă rău, să plângă și să sufere? Este anormal? De ce îmi ceri să-l duc la NPI?

Copilul tău se comportă normal, tu ești cea/cel care se comportă anormal. Pentru că, dacă l-ai fi ținut lângă tine, el nu ar fi fost al meu. În condițiile astea, unde zeci de astfel de copii, cu tot acest bagaj, sunt supravegheați de o mână de educatori, cu nervii întinși la maxim, ce altceva să iasă?

Normal că suferă cu capul, dar cu ce-ai vrea? Cu tălpile? Dar degeaba-i dai pastile NPI dacă familia rămâne tot acolo. Din punctul meu de vedere, el se comportă absolut normal, repet, tu ești anormalul!

Să-l iubesc? Să-l iau în brațe? Să-i fiu tată? Să plâng împreună cu el? Să fiu ce trebuia să fii tu? … le-am făcut pe toate, dar nu e suficient, pentru că sunt prea mulți și nevoile lor nu sunt mici și nici ușoare.

Spune-mi, știi? Pentru că dacă știi, ajută-mă!

 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: