Dacă nu pentru Mine, măcar pentru liniștea sufletului tău …

Sunt săptămâni de când ma lupt cu mine însumi, dimineți când nu am chef sa ma ridic din pat la 05:30 sa ies la alergat.

Am văzut beneficiile alergatului și a timpului petrecut cu Tine. În timpul pe care-l am dimineață, atunci când alerg, când mă gândesc la Tine, când nu dau voie niciunui gând să intre în timpul nostru. 

Am observat că o putere care depășește capacitatea mea de a înțelege, ma ajută să fac față problemelor de la serviciu. Că sunt mai energic, mai atent, mai bucuros, mai dornic de viață, mai altruist… 

În ultimele doua săptămâni însă, am lăsat ștacheta mai jos și mi-am permis să nu mai fiu atât de disciplinat cu mine, sa o las mai moale, ca deh, mai am și eu nevoie de perioade de confort. 

Să nu mai citesc de dimineață, să nu mai am timpul cu Tine, ca o simplă rugăciune și un gând la Tine în timp ce-mi calc cămașa în fiecare dimineață, este suficient. 

La început am rezistat, cu reminiscențe, apoi a intervenit dorul, un dor după ceva sau Cineva. Am încercat substitutive, am încercat să fug, am încercat să mă ascund … dar nu am reușit nimic. 

A sunat telefonul, „nu uita sa te plimbi și să vorbești cu Domnul Isus”, ora 20:45. 

Am două opțiuni: 1) să fug, să mă ascund sau să caut un înlocuitor;

2) să ies la o plimbare unde există „riscul” sa ne întâlnim. 

Pentru că sunt o fire curioasă și curajoasă, am ales sa ne vedem, deși îmi doream să nu vii, să stai în prezența Ta și să nu trebuiască să îmi asculți vaicarelile, m-ai „dezamăgit”.

Dar nu, Tu ai preferat disconfortul plimbării cu mine și toate off-urile mele.

Atunci, am primit un gând, un gând cât o mie de cuvinte și plin de durere, bunătate și dragoste. 

Atunci mi-ai spus „dacă nu vrei să vii la întâlnire cu Mine, hai cel puțin pentru liniștea sufletului tău”

Mă plimbam și am început să plâng,mi-am dat seama că  am gasit un Dumnezeu plin de bunătate și de iubire, care pune mai presus de bucuria Lui și mai presus de Numele Lui, liniștea și bucuria mea. 

Dimineață, știu care va fi motivul pentru care mă voi ridica din pat la 5:30, știu de ce voi fugi la Tine și de ce o să Te caut să mă ascund în Tine … pentru că ești plin de bunătate și de dragoste, pentru că ceea ce îmi ceri, aia faci Tu. 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: