Dumneavostră lipsiți …

Aproape în fiecare dimineață urc la copii, urc să-i trimit la școală sau să verific situația lor.

În două dintre apartamentele pe care le am în Centru, am găsit o debandadă adolescentină (haine peste tot, vase nespălate, încălțăminte aruncată, mâncare … tot ce vrei)

M-am înfuriat pe colegii mei educatori (fără drept) pentru că nu i-au motivat pe tineri să facă strictul necesar pentru spațiul în care locuiesc. Dar m-am pus în situația educatorilor și i-am înțeles, ”cum să motivezi un tânăr instituționalizat să facă curățenie după el, să fie responsabil sau să își asume obligațiile minime dintr-o societate, când el primește totul pe tavă și știe că are doar drepturi, iar dacă acestea sunt pseudoîncălcate, apelează la victimizare?”

M-am așezat pe zidul dintr-un apartament și eram șocat, mă uitam la oalele pline de mâncare, la alimentele care stăteau abandonate pe masă, la vasele din chiuvetă, la canapelele rupte, la masa plină de ouă și crenvurști.

Mă gândeam la toți oamenii străzii și la nevoile lor, la tot binele pe care l-ar aprecia alții, dacă ar avea șansa.

M-am prăbușit într-o durere sufletească, mi-au venit în minte toate ședințele din birourile șefilor mei, când ceream mai multe alimente și mai multe fonduri pentru veselă, canapele și parchet laminat; la lobby-ul pe care a fost făcut să poată fi achiziționate și greutatea cu care au fost luate.

Inima îmi era sfâșiată de durere și mă întrebam: ”unde greșesc?; ce nu fac bine de copiii mei nu știu să aprecieze tot efortul pe care îl face D.G.A.S.P.C – TIMIȘ pentru ei?, ce a rămas de făcut și am omis?”

Apoi, una dintre fetele mele, a venit și s-a pus în tocul ușii și m-a întrebat: ”sunteți bine?”, i-am răspuns că nu, că mă doare să văd așa ceva și am întrebat-o: ”unde greșesc, ce lipsește de aici de nu merg lucrurile?”

S-a uitat la mine și mi-a spus: ”dumneavoastră lipsiți!, filemele de sâmbătă seara lipsesc, caând veneați să mâncați împreună cu noi și când stăteați de povești cu noi, asta lipsește”

M-am uitat la ea și i-am răspuns: ”o să rezolv asta!”

Am fugit pe scări și am început să plâng, am intrat în birou și am analizat toată situația și ce a spus; mi-am amintit de luptele pe care le aveam cu ei în timpul conversațiilor și a faptului că refuzau să meargă la școală; filmele educaționale de sâmbătă seara, florile de porumb și ceaiul sau limonada.

Pentru ei, toate astea se numeau ”acasă” și intimitate, locul unde se simțeau speciali și băgați în seamă.

Mai am și alte apartamente, unde tronează curățenia, ordinea și disciplina, pentru că așa aleg ei, tinerii. Acolo sunt tineri care refuză să se conformeze mulțimii și să nu fie responsabili sau disciplonați, tineri care merg la școală, la lucru și au planuri pentru viitor.

Tineri cărora le pasă de ei înșiși și înceracă să uite motivul pentru care au fost abandonați, se afundă în multiple sarcini și sunt consecvenți.

Sunt mândru de ei, și le spun asta, le-o spun și celorlalți pe care îi laud doar că vin la bucătărie să-ți ridice mâncare sau pentru că se tund sau se îmbracă frumos (în orice formă și timp, sunt concentrat să accentuez partea bună pe care o fac), iar eu nu mai sunt obligat s-o arunc (mpment când mi se rupe inima)

Am greșit prin faptul că nu am mai făcut filme pentru ei și prin faptul că nu mai mergeam la ei în apartemente să luăm prânzul sau cina, poate nu i-am ascultat destul (deși, zilnic vin să povestim).

M-am pierdut în goana după rezolvarea problemelor Centrului, în nevoia lor de a merge cu ei la angajare, de a pleda cu fiecare angajator, în multitudinea actelor care trebuiesc făcute … m-am pierdut și am uitat de umanul din ei.

Simt că trebuie să-mi reprioritizez sarcinile, să petrec timp cu ei și să-mi fac timp pentru ei. Am 8 apartamente unde stau 28 de tineri, fiecare cu nevoile lui și cu off-urile lui, și cine să-i asculte?

Mă gândesc să împart 30 de zile la 8, să exclud ședințele și sarcinile curente și necesare, să îmi fac timp pentru fiecare apartament, ca cel puțin o dată pe lună să ne întâlnim; asta pe lângă întâlnirie lunare pe care încerc să le am cu fiecare dintre ei.

Doamne, dacă citești rândurile astea, mă simt depășit de nevoile lor și, uman, prea mic să pot face față; aș aprecia o inimă mai disponilă și înțelepciune.

La Tine toate sunt cu putință!

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Un gând despre „Dumneavostră lipsiți …

  1. Cred că te înțeleg. Lucrând într-un spital psihiatric, cunosc nevoile oamenilor nevoiași sau victimizați și recunosc că, uneori, e dificilă detașarea sau stabilirea unor limite. Dar AJUTĂ! După ceva timp am înțeles că pacienții ”mei” nu sunt, de fapt, ai mei. Sunt ai lui Dumnezeu! E creația Lui, iar eu sunt copilul Lui – cel care învață să pună limite și să iubească oamenii așa cum îi iubește El. Sunt aici doar ca să-mi împlinesc chemarea, nu să mă pierd în task-uri, ci slujind în prezența Lui.

    Sunt om, sunt limitat… Așa că…curaj, Denis! Isus a biruit lumea! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: