Dumneavostră lipsiți …

Aproape în fiecare dimineață urc la copii, urc să-i trimit la școală sau să verific situația lor.

În două dintre apartamentele pe care le am în Centru, am găsit o debandadă adolescentină (haine peste tot, vase nespălate, încălțăminte aruncată, mâncare … tot ce vrei)

M-am înfuriat pe colegii mei educatori (fără drept) pentru că nu i-au motivat pe tineri să facă strictul necesar pentru spațiul în care locuiesc. Dar m-am pus în situația educatorilor și i-am înțeles, ”cum să motivezi un tânăr instituționalizat să facă curățenie după el, să fie responsabil sau să își asume obligațiile minime dintr-o societate, când el primește totul pe tavă și știe că are doar drepturi, iar dacă acestea sunt pseudoîncălcate, apelează la victimizare?”

M-am așezat pe zidul dintr-un apartament și eram șocat, mă uitam la oalele pline de mâncare, la alimentele care stăteau abandonate pe masă, la vasele din chiuvetă, la canapelele rupte, la masa plină de ouă și crenvurști.

Mă gândeam la toți oamenii străzii și la nevoile lor, la tot binele pe care l-ar aprecia alții, dacă ar avea șansa.

M-am prăbușit într-o durere sufletească, mi-au venit în minte toate ședințele din birourile șefilor mei, când ceream mai multe alimente și mai multe fonduri pentru veselă, canapele și parchet laminat; la lobby-ul pe care a fost făcut să poată fi achiziționate și greutatea cu care au fost luate.

Inima îmi era sfâșiată de durere și mă întrebam: ”unde greșesc?; ce nu fac bine de copiii mei nu știu să aprecieze tot efortul pe care îl face D.G.A.S.P.C – TIMIȘ pentru ei?, ce a rămas de făcut și am omis?”

Apoi, una dintre fetele mele, a venit și s-a pus în tocul ușii și m-a întrebat: ”sunteți bine?”, i-am răspuns că nu, că mă doare să văd așa ceva și am întrebat-o: ”unde greșesc, ce lipsește de aici de nu merg lucrurile?”

S-a uitat la mine și mi-a spus: ”dumneavoastră lipsiți!, filemele de sâmbătă seara lipsesc, caând veneați să mâncați împreună cu noi și când stăteați de povești cu noi, asta lipsește”

M-am uitat la ea și i-am răspuns: ”o să rezolv asta!”

Am fugit pe scări și am început să plâng, am intrat în birou și am analizat toată situația și ce a spus; mi-am amintit de luptele pe care le aveam cu ei în timpul conversațiilor și a faptului că refuzau să meargă la școală; filmele educaționale de sâmbătă seara, florile de porumb și ceaiul sau limonada.

Pentru ei, toate astea se numeau ”acasă” și intimitate, locul unde se simțeau speciali și băgați în seamă.

Mai am și alte apartamente, unde tronează curățenia, ordinea și disciplina, pentru că așa aleg ei, tinerii. Acolo sunt tineri care refuză să se conformeze mulțimii și să nu fie responsabili sau disciplonați, tineri care merg la școală, la lucru și au planuri pentru viitor.

Tineri cărora le pasă de ei înșiși și înceracă să uite motivul pentru care au fost abandonați, se afundă în multiple sarcini și sunt consecvenți.

Sunt mândru de ei, și le spun asta, le-o spun și celorlalți pe care îi laud doar că vin la bucătărie să-ți ridice mâncare sau pentru că se tund sau se îmbracă frumos (în orice formă și timp, sunt concentrat să accentuez partea bună pe care o fac), iar eu nu mai sunt obligat s-o arunc (mpment când mi se rupe inima)

Am greșit prin faptul că nu am mai făcut filme pentru ei și prin faptul că nu mai mergeam la ei în apartemente să luăm prânzul sau cina, poate nu i-am ascultat destul (deși, zilnic vin să povestim).

M-am pierdut în goana după rezolvarea problemelor Centrului, în nevoia lor de a merge cu ei la angajare, de a pleda cu fiecare angajator, în multitudinea actelor care trebuiesc făcute … m-am pierdut și am uitat de umanul din ei.

Simt că trebuie să-mi reprioritizez sarcinile, să petrec timp cu ei și să-mi fac timp pentru ei. Am 8 apartamente unde stau 28 de tineri, fiecare cu nevoile lui și cu off-urile lui, și cine să-i asculte?

Mă gândesc să împart 30 de zile la 8, să exclud ședințele și sarcinile curente și necesare, să îmi fac timp pentru fiecare apartament, ca cel puțin o dată pe lună să ne întâlnim; asta pe lângă întâlnirie lunare pe care încerc să le am cu fiecare dintre ei.

Doamne, dacă citești rândurile astea, mă simt depășit de nevoile lor și, uman, prea mic să pot face față; aș aprecia o inimă mai disponilă și înțelepciune.

La Tine toate sunt cu putință!

Un gând despre “Dumneavostră lipsiți …

  1. Diana T. zice:

    Cred că te înțeleg. Lucrând într-un spital psihiatric, cunosc nevoile oamenilor nevoiași sau victimizați și recunosc că, uneori, e dificilă detașarea sau stabilirea unor limite. Dar AJUTĂ! După ceva timp am înțeles că pacienții ”mei” nu sunt, de fapt, ai mei. Sunt ai lui Dumnezeu! E creația Lui, iar eu sunt copilul Lui – cel care învață să pună limite și să iubească oamenii așa cum îi iubește El. Sunt aici doar ca să-mi împlinesc chemarea, nu să mă pierd în task-uri, ci slujind în prezența Lui.

    Sunt om, sunt limitat… Așa că…curaj, Denis! Isus a biruit lumea! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s