Draga mea …    

Sunt momentele în care conchid cu spusele Domnului „nu este bine ca omul să fie singur” mă las purtat de fundalul muzicii Jazz și las saxofonistul să mă incite la contemplare. 

Nu știu cum arăți sau cum te numești, ce îți place sau ce îți dorești, cât ești de departe sau de aproape de mine, dacă și gândul tău este pe aceeași lungime de undă. 

Am încercat să găsesc împlinirea și fericirea în diferite plăceri și artificii, dar de fiecare dată rămân cu un gust amar. 

Inima îmi spune că exiști și ca merită să lupt și să aștept până când o să ne întâlnim. 

Am început să lucrez excesiv de mult ca să evit liniștea de acasă, unde tot ce e e făcut, parcă este pentru doi, dar sunt afectat fizic.

Am început să găsesc liniște și pace în Cuvântul lui Dumnezeu, parcă e ca un magnet tot ce descopăr din el, sunt antrenat în lucrul parcă inmagazinate în mine, dar care, parcă sunt declanșate de El, alimentate de El și care conduc spre bunătate. 

De fiecare dată când mă pun să adâncesc Scriptura, primesc o liniște pe care nu o înțeleg și care mă face să uit de nevoia de a te căuta, care nu e necesar rău. 

E drept că fizic sunt pregătit, poate și din punct de vedere sufletesc, unde totuși am mari rezerve, îți spun și de ce… nevazand dragoste manifestată în jurul meu, va fi un exercițiu dificil pentru mine să ofer iubire.

Sper că ești mai bine pregătită la capitolul asta decât mine. 

Sentimental, știu când sunt cuprins de ea și când nu mai pot controla inima cu rațiunea, dar, oare vrei un nătâng îndrăgostit și fără coloană vertebrală? 

Spiritual, sper să fii o creștină cu atitudine de prințesă, cu conștienta că viața este un antrenament pentru eternitate. 

Apoi, eu încep să mă formez ca individ mai mult decât independent, lucru care nu e neapărat rău, dar care poate constitui un pic de dezavantaj în materie de interdependenta. 

Și chiar dacă nu exiști, Dumnezeu te va crea pentru mine! 

Și dacă nu te va crea, am încredere în El, mi-a demonstrat de prea multe ori caracterul Lui. 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: