Dragul meu …

În fața nevoilor tale mă simt neputincios, inima ta mică are atâta nevoie de dragoste, brațele tale m-ar sfâșia și m-ai opri lângă tine, pieptul meu nu îți este suficient și afecțiunea mea este prea puțin.

Te simt și îți înțeleg deplin durerea, ce pot să fac? … ești atât de gol înăuntrul tău și secat!

M-am pus cu tot ce sunt la dispoziția ta și mi-am pus toată puterea să cunosc tot ce nu cunoșteam.

Nu știu să te cresc, de cele mai multe ori îmi ascult inima și acționez după cum îmi dictează ea, apoi îmi dau seama că nu am făcut bine și o iau la capăt, din nou și din nou.

Știu că de multe ori m-ai condamnat pentru că fac diferențe, nici vorbă de așa ceva, dar cum să te tratez ca și pe fratele tău, când nu semănați deloc?

Sau, cum să îți aplic aceeași pedeapsă pentru fapte diferite ca și gravitate?

Azi, ți-am pus întrebări care ți-au creat un disconfort vizibil, am văzut cum încercai să te ascunzi sub masă de întrebările mele.

Toate întrebările pe care ți le-am pus, nu au avut rolul de a te interoga, ci să te ajute, să vezi unde ești.

Știam că ai împrumutat bani, ți-am citit tăcerea vinovată de pe față și știam și că mă minți, dar mă rugam ca Dumnezeu să se atingă de inima ta și să reușești să vezi inima mea.

Te rog să nu uiți ce îți spun acum, „rănile (constructive) făcute de un prieten dovedesc loialitatea lui” asta a spus-o un om mare, îl chema Solomon.

Azi am vorbit despre fete și relații, despre respect și valoarea ta.

Mă bucur că aștepți respect și că ești dispus să ai o relație serioasă, mă bucur că ai planuri de viitor și că speri la o familie.

Felicitări, dragule!

A fost una dintre cele mai bune zile din viața mea, ziua când am ieșit împreună cu bicicleta prin pădure.

M-am uitat la tine când ne-am despărțit și mi s-a rupt inima de ciudă „dar cum pot exista oameni care să renunțe la copiii lor?” dar exaltam de bucurie pentru că ai ajuns la mine.

Nu te-am conceput, așa cum nici nu am suferit durerile nașterii cu tine, dar ești binevenit.

De azi, nu mai ești singur!

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: