Adevărul e că …

Adevărul e că, îmi este frică.

Am căutat să înțeleg depresia pe care o am și disperarea de a fi și de a face; mi-am dat seama că de fapt fug și mă ascund în sarcini și activități, din cauza liniștii și a singurătății.

Și totuși, DE CE sau DE CINE fug?

Adevărul e că, îmi este frică de încă un abandon.

Adevărul e că, de teama de a nu fi abandonat din nou, prefer singurătatea și ticăitul țagărelor de la ceas, parcă sunt singurele momente când sunt conștient de prezent și am certitudinea siguranței.

Adevărul e că, îmi lipsești.

Adevărul e că, îmi lipsești atât de mult, încât mi se rupe sufletul de dor după tine; dar m-ai rănit, m-ai abandonat și m-ai umilit … gratuit.

Adevărul e că, aș vrea să iubesc dar nu știu cum.

Adevărul e că, jocul tău de-a relația mi-a făcut rău și mi-a lăsat un gol în inimă.

Acum, mă uit la tine și-mi pare rău că ți-am dat bucăți din mine, ai inspectat fiecare bucățică și le-ai aruncat, de fapt; tot ce aruncai … eram eu.

Dar te-am iertat, m-am uitat la tine și te-am găsit o copilă, o domnișoară fără scopuri, cu capul în nori și aeriană.

Nu ai de unde să știi că în lumea asta sunt și bărbați serioși și care doresc o familie … pur și simplu nu știai.

Am învățat să strâng de pe jos fiecare fărâmă de inimă și să le pun la loc, pe fiecare o inspectez niciuna nu mai e ce-a fost, strălucirea ei nu mai e, tot ce a rămas din ea sunt frânturi și cioburi, fiecare ciob cu povestea lui, și totuși … un întreg.

Adevărul e că, răul mă rănește.

Adevărul e că, mă doare să văd ură, minciună, lăcomie, abandon, curvie, hoție, superficialitate etc. Mă doare când văd că cei care mă înconjoară sunt concentrați pe ei înșiși și pe a avea cât mai multe și cât mai scumpe, dar nu vor să vadă nimic din nevoia celuilalt.

Adevărul e că, liniștea îmi e oglindă.

Adevărul e că, îmi surzesc urechile din cauza liniștii pe care o am acasă și a singurătății. Când mă așez pe canapea și cad în meditație, când mă apropii de cine sunt, aproape mă îngrozesc.

Adevărul e că, Tu ești puțin cam exigent.

Cum se cultivă răbdarea? Cum se iubește? Cum pot fi bun când nimic bun nu este în mine? Cum să fiu perfect când sunt perfectibil?

Sunt antrenat de dorința de a iubi și de a fi iubit, și totuși … cum se iubește?

Nu crezi că e puțin cam greu?

Sunt furios pe condiția umană și pe faptul că trebuie să recuperez ceva ce nu eu am pierdut, să recuperez iresponsabilitatea celorlalți

Adevărul e că, am obosit să fiu un catalizator al binelui.

Sunt obosit să lupt să fac și să produc bine celor din jurul meu, în schimb … să vezi că ceea ce ai plantat bun în ceilalți, e bun de folosit, și atât.

Tu, ești mult prea abstract pentru mine. Aș vrea să Te iau în brațe și să mă mângâi în păr, să simt brațele Tale atotputernice și inima Ta plină de iubire, dar nu pot, tot ce am din Tine e Cuvântul Tău; ce să fac…mă mulțumesc și cu asta.

Adevărul e că, sunt obosit.

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: