Și … de căsătorit, pe când?

Ca mulți alți tineri necăsătoriți, am fost exasperat de  veșnica întrebare:

”și … de însurat, pe când?”

Ca un abil ascultător, când simt că cineva dirijează conversația într-acolo, mă furișez din conversație și o iau la sănătoasa, nu pentru că am ceva personal cu interlocutorul, ci pentru că deja mă enervează întrebarea asta.

Îți mărturisesc un episod foarte recent. Într-o dimineață, la programul de la biserică a venit un domn care a rugat tinerii necăsătoriți să meargă la el pentru ca acesta să se roage împreună cu ei (personal, cred că dacă o persoană se roagă pentru ceva, cu credință, Dumnezeu îi dă acel lucru), zis și făcut (eu nu eram acolo).

După ce-am auzit de acest eveniment, un mic sentiment de neplăcere m-a încercat, mă gândeam că ar fi fost interesant să văd; oare chiar atât de mulți sunt necăsătoriți?

Am aprins computerul și am intrat la arhivă, în timp ce se încărca mă gândeam, ”poate o voi vedea și pe cea de care-mi place, poate nu e măritată sau într-o relație …” și, haaa, am văzut-o, era și ea, Maricica 🙂 … mă uitam și vedeam foarte mulți tineri necăsătoriți.

M-am pus la o parte și meditam:

1) ”de ce arată așa situația?”;

2) ”cum am ajuns aici?”;

3) ”ce putem face?”;

4) ”unde greșim?”.

Desigur, nu pot răspunde la nici una din întrebările de mai sus în locul tău, dar îmi pun mie întrebările astea, iar răspunsurile, sau cel puțin o idee, ar suna cam așa.

Îmi aduc aminte de prima mea îndrăgosteală de adult, pfffiu … eram în nori, era fain, dar eram numai eu, ea nu era interesată. Eram încurajat de prieteni ”Denis, trebuie să mai insiști, fetelor le place asta!”, așa că am mai insistat. Nu a ieșit nimic, m-am ales cu cicatrici și cu amintiri neplăcute, din care am învățat multe.

Între timp, unul dintre prieteni mă invită la un ceai (asta ca să mai pună pansament pe inima mea care era tare rănită), mă duc … parcă stăteam ca o piatră în fața lui, îl auzeam dar nu-l puteam asculta, așa că îmi dă o poantă.

Hai să-ți spun una bună, ”sigur”, zic eu. Ionică a venit la mine să-mi spună ceva extrem de interesant, ”anume?”, întreb eu; a venit și mi-a zis ”ai auzit de cine-i place lui Denis?”, ”nu”, răspunde prietenul meu, ”îi place de Maricica!”, zice Ionică.

La care prietenul meu tresare, ”slavă Domnului că-i place de o Maricica și nu de un Vasile!”

Chiar dacă am făcut ca această poveste, care e una reală, să fie una de umor, ea arată o realitate extrem de nepoliticoasă și rece, unde Ionică, Vasile, Mărie și Gheorghe sunt mai interesați de cine-i place lui Denis, în loc să nu se amestece deloc (să nu bârfească)

Un alt episod. Am simpatizat o domnișoară, așa că am invitat-o la un ceai. Partea nasoală este că nu ar fi venit cu mine la un ceai dacă nu inventam o altă poveste. În timp ce beam ceaiul, încercam să duc conversația la adevăratul motiv pentru care am invitat-o, nimic. Ea era neasâmpărată, sarcastică și rece, se vedea că nu-i face plăcere așa că am scurtat totul și am scutit-o de calvar.

Okay, mă gândeam eu, poate a avut o zi proastă. Am s-o mai invit și altă dată, dar data viitoare am să-i spun că pur și simplu vreau să beau un ceai cu ea și să petrecem puțin timp împreună.

După ce-am încercat a doua oară și a treia oară, am primit un refuz foarte violent. Încercam să găsesc motivul din spatele acțiunilor ei și nu am deslușit nimic, așa că m-am lăsat păgubaș.

Partea nasoală ști care e? E că Mărie a început să se laude la celelalte Mării și să fluture pe unde putea ”s-a dat la mine Denis, dar nu așa, la greu!”

A fost foarte greu pentru mine să înțeleg refuzurile ei, dar să faci paradă din cei care te simpatizează, asta e lipsă de bun simț și nesimțire.

Desigur, și eu am fost curtat dar nu mi-am permis niciodată să nu onorez fata care m-a găsit demn de simpatia ei și să nu încrec să-i explic că este frumoasă, doar că nu doresc o relație cu ea, știu … e foarte greu să spui cuiva asta, dar e mai just să nu înceapă nimic decât să te joci cu sentimentele cuiva.

Sincer, ce e rău în a fi curtată de cineva? Ce e rău să curtezi pe cineva? Ce e rău să îți exprimi simpatia față de cineva? De ce contează doar ce spun ceilalți? Tu nu poți să-ți formezi o părere despre cea/cel care te interesează?

Pentru că nu pot să nu mă întreb, cum am ajuns aici? … cred că societatea ne-a aranjat cerințele și așteptările.

Mai multe studii, mai multe posesiuni, mai multe relații, mai bine îmbrăcat, mai bine sculptat fizic, mai mulți bani, mai și mai … toate astea, încotro?

Am ajuns să nu ne mai mulțumim cu o facultate, cu un master; nu, acum vrem două facultăți, două mastere și un doctorat. Nu e rău să studiezi, dacă îți place și ești capabil, dar nu e just să ai aceleași pretenții și de la cei care te înconjoară.

Personal, am prieteni foarte dotați intelectual, dar asta nu îi face să mă înlăture de lângă ei.

Cu alte cuvinte, avem așteptări iluzorii de la cei cu care vrem să avem o relație. Vrem ca ei să știe tot din prima. Am auzit odată una bună ”vreau să mă înțeleg cu el din priviri, din prima” … săracul!

Apoi, concepții false despre bărbați sau femei. Vine din familia cutare, nu are maniere, sărac, iresponsabil etc, etichete, dar Maricica l-a văzut sporadic la câteva întâlniri.

Ce m-a șocat în schimb, am auzit una și mai bună ”am pretenții!” Sunt de acord cu pretențiile cuiva, dacă tot ceea ce ceri și oferi.

Ce putem face?

Nu știu. Îți spun sincer că nu am habar ce putem face.

Știu ce pot să fac eu. Dacă îmi place de Maricica, o fac cumva (într-o formă care nu o pune într-o situație penibilă, dar nici pe mine) să înțeleagă asta, dacă răspunde, avansez; dacă nu răspunde nici la al doilea sau al treilea semnal, nu mai insist. Nu pentru că sunt orgolios, ci pentru că nu vreau să deranjez.

Dacă unei Mării îi place de mine și cumva, mă face să înțeleg asta, (dacă cumva nu am observat-o pe Mărie) și îmi place și mie de ea, atunci preiau frâiele și continui eu curtarea, care sper să aibă ca și finalitate căsătoria noastră (chiar dacă mă cam sperie cuvântul ăsta 🙂

Desigur, când vorbesc de o relație, fac referire strict la perioada în care eu și Mărie căutăm să ne cunoaștem (e.g. ieșim la ceai, în parc, stăm de vorbă câte lună și în stele, participăm la activități, eu gătesc și ea spală vasele, sau face ea tot 🙂 (glumesc) încercăm să ne cunoaștem cât mai bine … fără mutări împreună, pipăieli, glume prostești, cu atât mai puțin fără sex înainte de căsătorie (nu pentru că probabil nu ne dorim sau nu putem, ci pentru că dragostea așteaptă, este timp și pentru aia)

Căsătoria e altceva, o să scriu despre ea (punctul meu de vedere) după ce mă însor. 🙂

Sau, spunea cineva odată: ”cum o să știi dacă te potrivești sexual cu ea/el dacă nu o/îl încerci înainte?”

Serios?

Sexul este ca și mersul pe jos sau ca respiratul … îl ai în sânge.

Ce fac eu să mă însor? … asta e o întrebare de 100 de puncte 🙂

Adevărul este că a început să-mi placă singurătatea (mi-am creat un spațiu de siguranță și anumite tabieturi care m-au rutinat puțin), deși nu mă prea ajută.

Nu știu să răspund la întrebarea asta. Am încercat de mai multe ori și nu a ieșit nimic, poate e un domeniu la care nu mă pricep (care mă cam enervează că nu îl pot gestiona, odată ce sunt cuprins de emoții, nu mai e Denis)

Dacă vreau să mă însor? … normal că da!

Dar e singurul domeniu unde nu fac nici un compromis.

Ori îmi place de Maricica, o iubesc și ne iubim, ori deloc.

Când? … nu știu, dar sunt dispus să aștept atât cât e nevoie.

Sunt convins că Dumnezeu nu S-a împiedicat în treburile din univers și a uitat de mine.

Dacă e spre binele meu și al Maricicăi, o să mă însor, dacă nu, nici o problemă. 🙂

Citeam azi o traducere contemporană a 1 Petru 3:7 care sună cam așa: ”La fel și pentru voi soților. Fiți buni cu soțiile voastre. Onorați-le, încântați-vă (dezmierdați-vă, bucurați-vă, veseliți-vă) în ele.”  Cât de frumos mi s-a părut asta. Mă gândeam că mi-ar plăcea să am șansa să-mi onorez soția. 🙂

Dacă mă întrebi unde greșim, probabil ți-aș spune că ascultăm de toți și toate, dar nu de Singurul care contează și a cărui opinie e una spre binele suprem.

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

2 gânduri despre „Și … de căsătorit, pe când?

  1. Foarte draguta si candida, postarea ta. Imi place nota de pozitivism si ma impresioneaza modul in care ai trecut peste refuzuri. Am mai observat afinitatea ta pentru adverbul ‘just’.
    Domnul sa te binecuvinteze, Denis.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: