Ce înseamnă să ai curaj?

„E frig, afară sunt -15 grade Celsius, ea (Maricica) este ținută ostatica în cabana unor răufăcători. Urât mirositoare, încăperea este plină de liniște și mucegai, ici colo câte un șobolan vine să inspecteze resturile de mâncare prin întuneric. Deodată se aude o bubuitura „poc!”, cu arma în mână, Ionică îi înfruntă pe răufăcători, plin de sudoare și răni el nu se dă bătut, luptă pentru Maricica până la sfârșitul puterilor.

Ionică, se ridică victorios și-și eliberează zâna. „Hai, fă, draga mea!” Maricica, umilă și fericită, se uită la Ionică, „ce bărbat curajos!”

Ce este curajul?

Pentru fiecare cultură, curajul are o altă însemnătate. Americanii, vad curajul ca pe ceva salvator și puternic. Chinezii, îl înțeleg ca fiind o virtute. Japonezii, l-au transformat într-un stil de viață. Grecii, l-au pus la rang de valoare. Rușii, l-au înecat în vodka, și lista poate continua. 

Oare, să ai curaj, înseamnă să bei la fel de mult? Să „o faci” pentru că „toată lumea o face?” Să fii curajos, înseamnă să fii la pas cu mulțimea? Să ai curaj, înseamnă să nu taci în fața nimănui? Să ai curaj, înseamnă să treci peste cadavre?

„Tu îmi dai curaj!” am auzit odată. Pot să primesc și eu, doar puțin, vă rog!? Sunt dispus să cumpăr, minimum 300 de grame.

Uneori, sunt lipsit de orice dorință de a săpa în mine după orice resursă de curaj. Parcă simt nevoia să scot sabia, armura, coiful și calul din hambar, și să vin să te salvez. Dar, hop! E doar în mintea mea scenariul filmului.

Revin cu picioarele pe pământ și îmi dau seama că nu este nici o prințesă care să aibă nevoie de un salvator, călare pe cal și armură.

Totuși, cum manifest curaj?

Ce redă omului, demnitatea pierdută? Ce înnobilează pe om? Ce te face să admiri la cineva mai mult, mușchii sau inima?

Dacă mă întrebi pe mine, eu consider pe cineva curajos, dacă are responsabilitatea să își ceară iertare pentru greșelile făcute.

Consider curajoasă, persoana care e modestă, harnică, ajutătoare și blândă. În condițiile în care sunt promovate pseudovalori ca materialismul, self-esteem, self-sufficient etc.

… consider curajoși, oamenii care nu se menajează în ceea ce privește disciplina personală, dar se apleacă cu empatie spre ceilalți.

Consider curaj, generozitatea.

Consider curaj, bunătatea.

Consider curaj, iertarea.

Consider curaj, dragostea.

Consider curaj, dreptatea.

Îl consider curajos pe Dumnezeu (cât curaj să ai, să dai o galaxie unei ființe umane, să Fii dispus să-Ti împărți tronul cu oamenii, să faci eternitatea posibilă și accesibilă, să Te dai pentru „o probabilitate”!?)

Oare, curajul, în adevăratul sens al cuvântului, vine de la Tine?

Dacă da, de ce e simplu și greu în același timp de accesat?

Dacă nu, ce împinge oamenii la bine?

🙂

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: