DESPRE IERTARE

IARTĂ, poți!

Ce este iertarea?

Este important să iertăm? … De ce?

De câte ori suntem obligați să iertăm? … e o obligație?

Se poate întâmpla ceva dacă nu iert? … dar ce se întâmplă dacă iert?

De ce îmi condiționează Dumnezeu iertarea cu a celor care au greșit față de mine?

Iertarea este un atribut dumnezeiesc, numai cei din Dumnezeu dispun de această prerogativă. Iertarea presupune să îmi ucid dreptatea afirmată și să-mi dezleg condamnatul de pedeapsa meritată.

Am meditat mult la Sărbătoarea Paștelui și la justiția lui Dumnezeu, care Și-a autosatisfăcut dreptatea afirmată, cu dragostea sacrificării Fiului Său. Faptul că am studiat dreptul m-a ajutat să înțeleg principiile aplicării unei legi și faptul că, teoretic, cel care dă o lege este primul care procedează la respectarea ei, indiferent de toți cei care o încalcă.

Ce este iertarea?

Când am înțeles pentru prima dată costul iertării, m-am prăbușit într-o meditație adâncă și eram fascinat de bunătatea Celui care m-a iertat.

Din punctul meu de vedere, iertarea este capacitatea (capacitate, pentru că nicio ființă în afara omului nu dispune de această prerogativă) unei persoane de a alege (alegere, pentru că este un act de voință) trecerea cu vederea (trecerea cu vederea, dar nu neasumarea) peste o faptă ca urmare a unei norme încălcate și asumarea prețului pentru pedeapsă.

Orice iertare presupune încălcarea ”a ceva” (e.g. o normă, un angajament, un principiu etc) iar această încălcare dă dreptul persoanei cu acel ceva încălcat, să-și facă dreptate, dar, în loc să-și ceară dreptul la justiție, își asumă pierderea și restaurarea relației.

Iertarea presupune comiterea unei ”crime”; pentru că, în loc să te pedepsesc pentru fapta comisă, mor eu față de mine însumi și îmi asum întreaga pierdere, de dragul tău.

O poveste dragă mie și care m-a ajutat în anii de facultate spune așa:

În sala de judecată era odată un judecător bun și drept; el avea un prieten foarte bun care a încălcat legea și acum era în fața lui. Procurorul îl acuza și avea toate argumentele împotriva inculpatului, iar inculpatul nu se putea apăra, pentru că era vinovat.

În urma procesului, inculaptul a fost condamnat și obligat să plătească o amendă foarte mare.

Judecătorul s-a uitat plin de bunătate la prietenul lui condamnat, a coborât de la locul lui, și-a pus roba de judecător în cui, s-a dus lângă prietenul lui și i-a spus ”dă-te la o parte, plătesc eu în locul tău, dar să nu mai faci” A scos banii pentru amendă din buzunar, i-a pus pe masă și s-a întors la locul lui. A pronunțat hotărârea de a fi condamnat, iar condamnatul a plătit cu ce-a primit înainte de la judecător.

Iertarea presupune un preț al suferinței, întotdeauna!

Este important să iertăm? … de ce?

Importanța iertării derivă din faptul că suntem ființe care acumulează diferite stări și sentimente și care, după o perioadă de timp producem emoții; emoții care ne obligă la exteriorizarea lor. Părerea de rău este un sentiment, iar lacrmile de durere sunt efectul părerii de rău, adică emoții.

Dacă ar fi să-mi imaginez o ființă umană, ea ar arăta ca o sticlă în care întră 2 litri de apă, tot ce este peste 2 litri, dă afară. Ființa umană poate ”suporta”, de la caz la caz, una sau mai multe situații cauzatoare de suferințe. Însă ”apa” din sticla noastră de 2 litri, după o vreme de stat, se împute, și pe lângă faptul că se împute apa, se înegrește și sticla.

Dumnezeu a inventat procesul iertării pentru a curăța ”sticla” și pentru a nu da voie ca apa din sticlă să se strice.

Omul este dependent de iertare, intrinsec de suferință, fără ea nu poate fi metamorfozat în imaginea Domnului Isus!

De câte ori suntem obligați să iertăm? … e o obligație?

Am meditat de multe ori la ”obligația” iertării. De ce este obligatoriu? De ce nu pot face ce-am chef și să nu iert? (un lucru obșnuit pentru orgolioși și foarte practicat) După ce-am stat de vorbă cu Cel care impune iertarea, am ajuns să înțeleg că noi, oamenii, nu am fost creați să trăim în ură și dușmănie, însă odată ales răul, el devine stăpânul gazdei (omul care urăște)

Cât ”destul” e destul? Cine știe unde e limita pe care-o poate suporta fiecare suferind?

Dumnezeu spune că trebuie să ai disponibiliatea de a ierta aceleiași persoane, 490 de greșeli în fiecare zi, dacă vine și-și cere iertare. No, asta e ceva! Dar, dacă nu vine să-și ceară iertare, ce fac? Dacă nu vine, iartă, pentru că poți și vrei. Eliberează-l de tot ce nu știe.

Se poate întâmpla ceva dacă nu iert? … dar ce se întâmplă dacă iert?

Când alegeam să nu iert, parcă ”ceva” nu mă lăsa să am inima deschisă și sinceră, parcă nu puteam să fiu ”curat” și să-L văd pe Dumnezeu. Repet, e foarte greu să ierți. Trebuie să iei o sabie și să te înjunghii (la figurat) și să treci peste.

Nu aveam liniște, nu aveam pace, nu eram eu, nu puteam zâmbi … conștiința mă apăsa și-mi spunea: ”Denis, ai un prizonier, eliberează-l!”. Atunci începeau argumentele: ”dar mi-a făcut cutare și cutare lucru, a fost nedrept și nu vrea să-și asume … etc”

Apoi cedam, nu aveam liniște până când nu pronunțam în rugăciune: ”Tu (numele celui pe care trebuia să-l iert) de azi aleg să te iert! Mă doare ce mi-ai spus sau mi-ai făcut, dar aleg să te iert!” Apoi, parcă se pierdea ”titlul de posesiune” asupra sufletului celulalt.

Când alegeam în schimb, să iert. Parcă e o altă dimensiune la care ajungi de fiecare dată. După un conflict (care e iminent dacă stai prin preajma mea) fugeam să îmi cer iertare de la cel căria i-am greșit sau căutam să ne împăcăm.

De ce îmi condiționează Dumnezeu iertarea, cu a celor care au greșit față de mine?

”Și ne iartă nouă greșelile noastre după cum și noi iertăm greșiților noștri” spune Mântuitorul Isus în Rugăciunea Domnească.

Acuma, sunt două variante ale prepoziției ”după”:

  1. Iartă-ne greșelile fiindcă și noi iertăm celor care ne greșesc;
  2. Iartă-ne greșelile așa cum și noi iertăm celor care ne greșesc.

Dacă mă întrebi, eu prefer înțelesul nr. 1. 🙂

Pentru că El este iertare. El Și-a asumat iertarea întregii omeniri și are ”decenta” pretenție ca cei cărora Le-a iertat atât de multe, să aibă curajul să-și ierte semenii (și, așa-i că e cel mai greu să-i ierți pe cei din casa ta decât pe cei din afara ei)

Te invit să vrei să ierți, să nu ai prizonieri sau oameni care sunt triști și apăsați din cauza vreunei supărări neasumate sau aruncate afară din inima ta. Chiar dacă spui ”ce-aș avea de câștigat dacă-l iert?” Îți spun eu, îți câștigi sufletul, cea mai importantă parte din om, care e mai valoroasă decât toate bogățiile lumii.

Iartă, poți!

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: