Ce faci când ești obosit și singur? 

Primesc o scrisoare, e de la un prieten din copilărie, om puternic și de caracter, căruia-i place să scrie scrisori și asta cu stiloul. 

Deschid plicul și găsesc scrisul lui, ordonat și frumos caligrafiat, plin de cerneală și scris cu apăsare. 

Mă așez pe canapea și-mi las privirea peste scrisoare.

Dragul meu, pentru că întotdeauna am găsit ascultare și liniște când am stat de povești, primește gândurile mele și iartă-mă pentru că voi pune pe umerii tăi povara care mă încearcă. 

Ai cunoscut-o pe Sandra, fata mea cea mică, o frumusețe de fată, o domnișoară cu ochi superbi, o inimă vioaie și o poftă de viață moștenită de la maică-sa. 

Viața mea se împărțea între serviciu și casă. 

Când pleca la școală, venea și mă lua în brațe, off, ce brațe însetate după mine și cât de greu se lăsa îndepărtată. Nu conta faptul c-o chemau la școală, la joacă sau la păpuși, prefera să stea la mine-n brațe. 

Odată, a venit de la școală, direct la mine-n birou. Nimeni n-a reușit s-o oprească, de parcă ar fi făcut-o careva, a bătut la ușă și mi-a sărit la gât. „Vreau doar să stau cu tine până mergem acasă, îmi fac temele aici, la tine-n birou, tati”, mi-a spus.

Seara, o găseam adormită pe canapea așteptându-ma de la serviciu. Ea, draga mea. 

Condeiul îmi e dirijat de durerea care mă încearcă, sunt obosit și lipsit de motivație și scop. 

În fața mea stă ea, iubita mea, e într-un sicriu alb, era domnișoară, pun mâna pe el și-mi las inima să urle și să coboare cerul lângă mine. 

În mintea mea ajunge smeritul Iov cu cele zece sicrie ale lui. Câtă durere să fi încercat inima lui? Gândul la Iov m-a smerit și cenzurat, am rămas calm și rece, era mai înțelept și decent. 

În jurul meu toți plângeau și leșinau de durere, ei aveau nevoie de mine să fiu puternic și ferm, să iau decizii când nu e în stare nimeni.

După ce-au adormit toți, am plecat afară, sub cerul liber și am urlat de durere, m-am prăbușit la pământ și mi-am descărcat inima.

Lumina e aprinsă în casă tot timpul, nu mai am somn, liniște și odihnă. Nimic nu mă bucură și totul e rece. 

Părinții mei au venit și m-au consolat, până acolo încât m-au acuzat că n-am avut grijă de ea. Au depus plângere la poliție împotriva mea, urmează să fiu cercetat pentru asta. Mai bine tăceau, era mai înțelept. 

Mi-au trântit vorbe grele și dure, loveau într-un zid de gheață, am devenit imun la reproșuri. Ele nu aduc la viață fata mea, nici ei nu știu de ce acuză, poate de durere, poate din alte motive știute doar de ei. 

Am obosit, dragule! 

Am câteva reproșuri pe care mi le asum. 

Desigur, „dacă” în acest context e inutil, dar vreau să știi ce gânduri mă încearcă. 

Dacă nu lucram atât de mult, ar fi schimbat situația? 

Dacă reușeam să îi povestesc noaptea, mai mult, s-ar fi întâmplat toate astea? 

Dacă o iubeam mai mult, mai avea nevoie de alte iubiri?

Este ceva ce trebuia făcut pentru ea și n-am făcut? 

Întrebările astea îmi încearcă inima, dragule. 

Să-ți scriu că mi-e dor de ea? În van! …”

Citesc tot ce-mi scrie acest prieten și mă cutremur. 

Cum pot să ajut? Ce pot să fac? Ce cuvinte să folosesc ca să-mi ajut iubitul prieten? 

Mă pun în genunchi și mă rog, altceva nu știu să fac, situația mă depășește: 

„Tată, acest iubit al meu prieten a pierdut o fată de-a lui, a iubit-o și a crescut-o cu tot ce știa și putea, nu a lăsat nimic nefăcut. Nu știu de ce ai permis să moară, dar știu că Tu ești suveran și pe tron, nimic nu Te surprinde. Tu ai spus să venim la Tine când suntem obosiți și cu poveri. El, prietenul meu e obosit și cu poveri, ajuta-l și ia-i-le în schimbul liniștii și al odihnei de la Tine. Ajuta-l să accepte voia Ta în viața lui și să se întărească în Tine. În Numele Domnului Isus, mulțumesc!”​

Mă ridic și ies afară, e noapte și pot să număr câteva stele, mă minunez de ele și încep să le admir. Mă gândesc la prietenul meu și durerea lui. L-aș lua și l-aș ține în brațe, să simtă inima mea care plânge odată cu a lui, să fiu una cu el și suferința lui.

 Off, iubitul meu! 

Îmi pregătesc inima, scot o coală de hârtie, un stilou și-i scriu:

  „Dragul meu, primesc cu bucurie povara  și durerea ta, sunt onorat că m-ai făcut demn să împarți suferința ta. 

Inima mea e legată de tine și ți-o trimit să înconjori inima ta, dacă ai nevoie de ea, poți s-o păstrezi. Te rog să mă ierți că nu pot înțelege pierderea unui copil, dar stau alături de tine cu tot ce sunt. 

Tot ce știu acum e că Dumnezeu e suveran și pe tron, pe El nimic nu-l poate surprinde. Mă bucur că l-ai primit pe Iov ca și model de suferințe, a fost un mare om.

Domnul Isus spune în Biblie: „veniți la Mine toți cei obosiți și cu poveri și Eu vă voi da odihnă sufletelor voastre”. 

Ești obosit și te cred, dar mergi, te rog, la Domnul Isus și lasa-I Lui tot ce ai și te frământă, la El vei găsi odihnă și liniște. 

Te rog primește vizita mea săptămâna viitoare și lasă-mă să-ți fiu suport prin tot ce-ți este dat să treci.”

Cu drag,

Un prieten 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: