Nu, dragule, nu am nevoie de salutul tău! 

„Afară, nu mai e nevoie să îl saluți. Acolo e un nimeni, nu mai are putere”, strigai cât puteai și încercai să mă intimidezi.
Of, cât sunt de adevărate cuvintele înțelepților, „cine cunoaște multe, suferă mult”. 
Pentru că nu pot să fac abstracție de jobul meu și pentru că nu e un job, ci o chemare, mă văd într-o lume plină de ură, traume de tot felul și un nivel de răutate pe care nu pot să-l înțeleg. Dar, unde trebuie să luminez.

Știu că nu-ți place când stabilesc reguli, ele nu sunt ca să-ți facă rău ci să te protejeze. Stiu, e greu să înțelegi asta, dar ăsta e motivul. O să detaliez.

Hai să-ți spun ce mai știu, dar nu tu înțelegi. Poate, într-o zi te va ajuta tot ce-ți scriu. Poate, într-o zi eu n-o să mai fiu (director sau deloc), dar, dacă vei vrea să stăm de vorbă, poate nu va mai fi „o dată”.

De când te-ai născut, în tine (ADN-ul tău, dacă vrei) au fost scrise anumite legi sau reguli (un fel de cod, ca și cum toată ființa ta știe de la sine cum ar trebui să funcționeze, dacă primește tot ce a fost programată să primească), dar, în momentul în care ai fost abandonat, aceste reguli nu au fost respectate (invenția familiei are ca unitate un bărbat și o femeie, care, odată ce au copii, aceștia să stea împreună, până când moartea îi va despărți).

Partea nasoală, este că regulile astea au fost încălcate, sau nerespectate, iar victimă ești chiar tu. Creierul tău și toată ființa ta știu că locul tău e lângă ei, iar pentru că nu ești, asta a dezvoltat în tine ură și dorința de răzbunare (poți să nu-mi dai dreptate, nu e nici o problema). 

Pentru că nu te-au vrut sau pentru că nu au putut să te crească, ai fost crescut de alte familii (AMP) sau în Centre de plasament, numai tu știi cum ți-a fost acolo. Îmi pare rău. Poate sună imposibil, dar te înțeleg perfect și aici.

Una dintre cele mai grele perioade ale tale a fost adolescența. Nu ai știut cui să-i spui toate experiențele și tot tumultul prin care treceai. Un singur educator nu putea să facă față atâtor adolescenți și tineri, așa că îți pierdeai răbdarea. 

„Mama”, cum îi spuneai, era prea în vârstă și nu dorea să stai decât în acasă, „fii cuminte, că dacă nu te duc la Centru”, erau amenințări care îți turuiau pe la urechi. Ai ajuns aici, la mine. 

Când toată lumea te voia în stradă, doar noi te-am vrut să fii și să ajungi cineva. Toată lumea a căutat să fie și să te ajute. Am căutat sponsori care ti-au plătit și școala pentru șoferi. Nimic, nu ai apreciat. 

Din cauza comportamentului tău ai fost exmatriculat de la școală. „Nici o problema”, am spus noi. Ne-am luat angajamentul să te ajutăm să te integrezi în societate, ușor ușor ti-am luat din „drepturi” și ti-am pus pe umeri, treptat, obligații. 

De fiecare dată încercai să te scuturi și să fugi, dar noi eram încăpățânați și insistam, lucru care te enerva. Ai început să plângi și să urli, știai că nu dăm înapoi. 

Săptămânal, o echipă formată din cinci specialiști fac brainstorming să te ajute. Tu? Nimic. Ți se rupe! 

Acum, ai o prietenă și simți nevoia să fii „The man”, dar nu poți, pentru că nu ai „unde”. 

Dintr-o dată, ți-am spus că e vremea „să înveți să zbori”, că acest pas e iminent. Am constatat că nu te mai interesează să mergi la lucru, că ești obraznic și violent. Te droghezi vizibil, chiar dacă ești la ședințe de consiliere care costă enorm. Nu-ti pasă. 

Ai impresia că „statul e obligat să mă țină”. Nu, nu e. Am o veste proastă pentru tine. În situația ta, statul nu are nevoie de tine, tu ai nevoie de el. 

Acum, statul nu mai are nici un interes să te ajute, pentru că nu vrei să fii ajutat. Tot ce-ți dorești este să „ai drepturi” și să fii parazit dar să nu-ți asumi nimic. 

Nu ai depus un minim de efort să vezi cine e de partea ta în toată mizeria asta, nici măcar un pic. Nu te interesa decât să speculezi și să obții cât mai multe avantaje față de ceilalți. Asta e urât din partea ta.

Acum, când ești cât de cât mai bine (nu ești în stradă), ai început să crezi că noi suntem inamicii tăi și ne asimilezi cu părinții tăi. 

Nu dragule, nu suntem părinții tăi. Nu avem obligații morale față de tine. Vrem să te ajutăm, dar în ziua în care ai ales să nu vrei să faci nimic dar să ne faci rău, a fost ziua în care nu am mai gândit cu inima, ci am început să vedem ce drepturi și obligații ai. 

Ti-am spus că eu nu mă răzbun. Nu mint. Nu cobor la nivelul acela. În schimb, îți voi da toate drepturile pe care le ai și îți voi cere socoteală pentru toate obligațiile tale față de mine, fără rezerve. 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: