De ce e important „de ce” ?

Odată, un prieten îmi povestește despre un tip smart care a scris o carte, un best-seller, cu titlul „asking why” 

O citesc, e faină, înveți chestii tari și interesante, tipul e dotat cu un intelect fain și ascuțit. O recomand.

Ca orice pragmatic, mă arunc în meditație și mă întreb: „cum pot folosi toată informația asta în folosul meu și al celorlalți?” 

Duc „de ce-ul” în lumea reală, unde nimeni nu funcționează fără întrebări și răspunsuri. Așa-i? 

De ce trebuie să dorm?

De ce trebuie să mănânc?

De ce trebuie să lucrez? 

De ce trece să mă odihnesc?

De ce trebuie să iubesc? 

De ce trebuie să înțeleg? 

De ce trebuie să fiu iubit? 

De ce trebuie să fiu mântuit? 

De ce trebuie să fiu iertat, ascultat, înțeles, așteptat, acceptat, et cettera? 

De ce trebuie să existe „de ce” ?

Înțelegi ideea?

Pentru cei mai mulți dintre noi, răspunsurile la întrebările astea nu contează sau nu vor conta vreodată, „viața e făcută să fie trăită!” , spunea un nenea odată. 

Ohh, nu o dată mi-a fost ciudă că ziua are doar 24 de ore, sau că aș vrea să aibă doar 16; nu o dată mi-ar fi plăcut să nu trebuiască să merg la masă, mai aveam puțin de jucat; dar, și când mă rupea foamea, așa bucuros eram că este de mâncare. 

De câte ori nu m-am trezit cu poftă de lucru, până acolo că puteam face trecere prin Carpați, dar, de câte ori nu am numărat orele, în special Vineri? 

„Odihna-i pentru leneși!” , zice cineva. Hmm, oare așa să fie? Pauza aia de masă, sau ziua de Duminică, atunci când știi că te poți relaxa și „odihni” , asta mă face un leneș?! De multe ori ii mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a inventat noaptea și mersul la culcare 🙂 

Să-ți mai scriu de iubire? Când toată ființa mea se activează din cauza unor cocteiluri de emoții atunci când o văd? Că mi-ar plăcea să fiu de piatră și să mă pot controla? Pffiu, dar nu pot! 

Când nu înțeleg, dar nici nu fac pe fudulul, care merge într-o doagă de prea multă înțelegere. 

Când tot ce sunt, sunt un cumul de emoții, experiențe, așteptări și speranțe; cine să mă mai înțeleagă? „Ion” , zice Dănuț. :))

Am stat să înțeleg o fracțiune din tot ce mă frământă și am fost șocat de următoarea concluzie: „pentru că așa te-am creat Eu!”

Omul, prin natura lui, nu este o ființă de sine stătătoare, el este dependent de Creator. Capacitatea lui de a procrea este o prerogativa dată de Creator, care face să crească și contribuie, efectiv, la formarea ovulației până la naștere, și mai departe. 

Respectarea regulilor privind legea gravitației, a odihnei, a hranei, a securității, etc; toate duc la concluzia că: „omul este supus unor reguli, care, dacă nu le respectă va avea de suferit” .

Care-i treaba cu iubirea? De ce am nevoie de „cineva” pe care s-o iubesc, ca să știu că iubesc? Și mai complicat; de ce am nevoie ca ea, cea pe care o iubesc, să răspundă, pozitiv și sincer, iubirii mele? De ce e nevoie de 2? Eu, nu sunt suficient? 

Care-i treaba cu mântuirea, iertarea, ascultarea, înțelegerea și acceptare? Neuronul meu se lasă păgubaș și admite că toate astea sunt prea multe pentru el, are nevoie să accepte că este limitat.

Dar, trebuie să știi că întrebările sunt legitime, ele îți fac creierul să caute răspunsuri. Nu te menaja, pune orice întrebare, bună sau rea.

Ce vreau însă să știi, este că ești o creație faină, care e condamnată să asculte de Creator (ești creația lui), iar dacă nu o faci, vei avea de suferit (ca și cum ai încerca să mănânci supa cu un cuțit), iar dacă vei decide să faci ce ai fost creat să faci, adică să lucrezi la relația ta cu El și să fii cu El, atunci vei înțelege foarte multe lucruri și vei fi un om liber. 

Știu că e greu să admiți că nu ești alfa pe propria-ti ființă, dar, asta e! Și eu mai am meciuri de astea. E grea afacerea asta cu „omul” .

Partea faină în toată povestea asta, este că Creatorul nostru nu e un dumnezeu care stă cu joarda în mână și așteaptă să ne aplice câteva la fundul gol, și nici nu e un contabil plictisit și tiran, care notează fiecare greșeală, ca mai apoi să aibă cu cine se distra. Nu, El nu e așa! 

Dacă vrei sa-L cunoști, spune-I asta, în camera ta, unde nu te vede nimeni. Spune-I ca ai multe întrebări și că ai auzit că El este un Dumnezeu bun, dar ca nu știi ce e bunătatea,  că ai auzit că te iubește, dar ca nu știi ce-i iubirea. Fii sincer cu El.

Îți dau un indiciu, Numele lui este Isus Hristos. 

Te provoc să găsești răspunsul la întrebarea: „De ce Isus Hristos, este Dumnezeu?”

Cu drag,

Un prieten 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: