Am uitat că uit, da, am uitat! 

Am uitat că uit, da, am uitat!

Am uitat să stau cu mine, la fel, am uitat să stau cu Tine. 

Am uitat să privesc frunzele bătute de vânt, am uitat să observ cărămizile corodate de ploi și ani, am uitat că timpul lasă urme și evenimentele lasă cicatrici.

Am uitat să las adierea de vânt să treacă peste mine, am uitat să mă las purtat pe aripile vântului, am uitat să miros și să ascult greierii cum cântă, am uitat să mă uit la furnici și la toată truda pe care ele o depun.

Am uitat să stau, să mă odihnesc, să privesc și să ascult. 

Am uitat să fiu cu mine, să mă ascult și să tac mai mult. Am uitat să-mi ascult respirațiile, bătăile inimii și pulsul. 

Am uitat că uit, da, am uitat!

Am uitat că fiecare zi e un nou pas sigur spre moarte, am uitat că viața e o clepsidra și că vine ziua când și nisipul meu se va termina. 

Am uitat sunetul de bulgări care lovește într-un sicriu, am uitat durerea față de cineva drag, am uitat pierderea și durerea ei.

Am uitat că durerea-i temporară, temporală și tempomata, am uitat că în durere am învățat cele mai importante lecții. 

Am uitat că uit, da, am uitat! 

Am uitat că anii trec, că fiecare „azi” și „acum” e cel mai important, am uitat că cine sunt azi e mai tânăr ca mâine și mai bătrân ca ieri; da, toate astea le-am uitat. 

Am uitat că moartea e realitate, că e la fel de vie ca viața, am uitat că mai puternică decât moartea nu este viața, ci dragostea. 

Am uitat că dragostea nu este confortabilă, am uitat că „a iubi” este sinonim cu „a munci” , am uitat că munca este un calvar pentru oricine nu are o viziune și scop, am uitat că dintre toate cea mai importantă este dragostea. 

Am uitat că uit, da, am uitat! 

Am uitat să Te observ, am uitat că Tu le ai și știi pe toate, am uitat să Te consult și să stau să ascult sfatul și voia Ta. 

Am uitat că Tu m-ai inventat, am uitat că Tu nu ești determinat de timp și spațiu, am uitat că Tu ești dragoste și speranța. 

Am uitat că mă vrei în exclusivitate pentru Tine, am uitat că ești gelos, am uitat că suferi când nu Te caut, am uitat să Te fac prioritatea mea numărul unu, indiferent de persoană, lucru, proiect sau orice altceva. 

Am uitat că uit, da, am uitat! 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: