Ce ai mai scump de oferit? 

ampulheta-do-tempo-wallpaper-3 (1)

Să îți dau o oră, o zi, o săptămână, un an sau zeci de ani din timpul meu, mi se pare cea mai scumpă resursă pe care o am de dat. 

Am auzit odată: „iți dau ce-am mai scump pe lumea asta” . Sună fain, nu?

Fiecare dintre noi putem aprecia sau cântări valoarea, mai mult sau mai puțin corect, anumitor obiecte, fapte sau persoane (chiar dacă e puțin impropriu), dar, câți dintre noi știm „cât cost?”

Se zice că odată, un om de succes ajunge acasă destul de târziu. În pragul ușii, copilul lui îl întâmpină și-l ia în brațe, apoi îi spune: „tati, pot să te întreb ceva personal?” Tatăl, surprins, ii răspunde „desigur, orice” .

„Cât câștigi pe oră?” întreabă pruncul. Tatăl, ușor iritat, îi spune „100 de lei” .

Pruncul, din nou „mai pot să te rog ceva?”. „Sigur”, spune omul de succes.

Stă pruncul nostru și le coace, apoi spune „îmi împrumuți 15 lei, te rog?” , cu capul în pământ, copilul.

Tatăl, mirat, „pentru ce ai nevoie de ei împrumut și nu mi-i ceri? Tot ce muncesc este pentru tine”

 „Tati, am strâns sticle, am dus gunoiul, am spălat mașina, am făcut toate temele și am strâns 85 de lei, mai am nevoie de 15 lei, ca să pot sta cu tine o oră mai mult; vrei să stai cu mine? Am bani.”

Nu știu cum sau ce a făcut în continuare tatăl nostru din poveste, dar un lucru e clar, avem tați prea ocupați, mame prea ocupate și oameni cu prea multe pe cap ca să-și mai poată iubi odraslele.

Văd destul de clar goana asta după lucruri, avere, faimă, putere șamd.

Chiar să le luăm pe fiecare în parte, inima umană nu poate fi satisfăcută de nimic material, chiar nu nu poate fi satisfăcută.

De câte ori nu ți-ai spus „dacă voi avea cutare lucru, voi fi fericit și nu mai am nevoie de nimic?” sau „dacă voi fi cu cutare persoană, voi fi cel mai fericit?” sau „dacă ajung pe podium, sunt cel mai fericit?” șamd

 Să zicem că ai lucrul ăla ești cu persoana aia și stai unde vrei. Apoi, dintr-o dată nu mai ai nimic și pierzi tot, ce mai ai?

Dar dacă lupți 20 sau 30 de ani să ai toate astea, apoi mori a doua zi?”

„Ne batem joc de zeci de ani, apoi, în fața morții cerșim clipe” spune un proverb.

În ce este orchestrata toată umanitatea?

 Care e scena unde se desfășoară omenirea?

Unde îți desfășori planurile, durerea, dragostea, viața?

În ce e ancorata speranța?

Cine poate controla răsăritul și apusul?

Pe ce te bazezi când spui „mâine, data viitoare, mai vedem, o să fie bine, ne mai auzim șamd?”

Îl neglijam și nu știm niciodată când e gata, apoi, mai vrem doar o zi, câteva ore sau minute.

Aș putea să te iubesc cu toate ființa, să te înec în dragoste și să știi că ești vrută, dar, toate astea, nu le pot face în afara timpului.

Aș putea să construiesc cea mai frumoasă casă sau orice altceva, dar, faptul că „fac” (care e important) l-aș putea face să fie pe plan secund în favoarea lui „să fiu” .

Să îți dau o oră, o zi, o săptămână, un an sau zeci de ani din timpul meu, mi se pare cea mai scumpă resursă pe care o am de dat.

Până și dragostea are nevoie de timp. Timp să fie găsită, timp să fie apreciată, timp să fie crescută,  timp să fie întreținută și timp să fie crescândă. Timp să fie consumată. Timp să se odihnească.

Cât cost? Nu știu, dar știu că toată materia nu poate echivala valoarea mea. Dacă ai putea valorifica tot ce e de valoare în lumea asta, tot nu ar fi suficient. La fel e și in cazul tău.

Ce ai mai scump de oferit?

Timpul tău! 

Să-ți dau ce nu poate fi recuperat, să fii alegerea mea numărul unu, să fii prioritate mea numărul unu, să fiu lângă tine „în orice timp” , să împart „timpul” cu tine șamd, mi se pare o dovadă practică de iubire.

Desigur, pot să te iubesc teoretic și iluzoriu. Să nu îți dau timpul, energia, atenția, afecțiunea, îmbrățișare, respect și admirație. Pot. Dar aia nu e dragoste efectivă, e altceva, iar eu nu cred în aia.

Cine sunt (ca om) este format în timp, iar Inventatorul timpului este în timp, dar și în afara timpului, în același timp.

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: