Pulbere de har

6d6b06a99d0ecb402264eec3143909db--catholic-art-religious-art
Întoarcerea fiului risipitor, Rembrandt

”…harul este ceea ce face Dumnezeu în, prin și pentru mine în lumea asta”

Dacă știam de la început prin ce experiențe aveam să trec, poate mă concentram pe altceva. Serios, chiar asta aș fi făcut, o luam la sănătoasa.

Dacă știam că harul poate fi trăit doar în eșec, în faliment, în durere, în suferință … ”în vale”, fugeam de rupeam pământul doar să evit capitolul DEPENDENT DE HAR.

Dacă știam că gustul harului e sinonim cu gustul lacrimilor; lacrimi fierbinți care te fac să vrei să dărâmi tot în cale, lacrimi care te țin cu capul plecat de rușine, întins și ghemuit la podea; sigur lăsam experiența asta pe altă dată.

Dacă știam că harul nu poate fi înțeles din picioare, semeț și lipsit de smerenie, ziceam ”pas” la mâna asta, sau cel puțin ”fold”.

Dacă știam că harul nu are nici o legătură cu CINE SUNT EU ci cu CINE ESTE EL, poate nu mă luam la trântă cu el (metaforic vorbind)

Dacă înțelegeam că harul mă vrea așa cum sunt, dezbăcat de cine sunt, gol de orice posesiune, gol de mine, plin de nimic. Fără impresii, fără nimic. Eu, gol și atât. Poate că nu alegeam ”cea mai bună variantă a mea” și rămâneam cuminte în banca mea.

Acum? Acum sunt în procesul acceptării.

Accept că harul este ceea ce face Dumnezeu în, prin și pentru mine în lumea asta și că El nu este dependent de mine.

Înțeleg că harul nu vrea cea mai bună variantă a mea să iasă în evidență, ci toată disponibilitatea mea, pentru ca El să iasă în evidență în mine, prin mine și pentru celălat.

Observ că harul nu este un simplu ”dar nemeritat”, el este tot ceea ce face Dumnezeu prin Domnul Isus, iar ceea ce a făcut Domnul Isus a fost și este manifestul caracterului Lui.

Mă întreb, ca orice muritor: ”la ce întrebare răspunde harul?”

Evident, aici nu e vorba de mine, e vorba despre el și El, sau doar despre El și cum se manifestă. Unii gânditori propun: ”Ce poate face el cu mine?”, ”Cum mă transformă?”, În ce mă transformă?, Știu Cine e sursa lui, dar care e scopul harului? La ce e bun harul? Cui folosește, mie sau Lui?

Din câte am observat, cel puțin asta funcționează la mine: 

Harul îmi dă putere să mă ridic din eșec, să îmi șterg lacrimile și s-o iau de la început, din nou și din nou.

Fără conștiența faptului că sunt om, că e dreptul meu să greșesc și obligația mea să-mi asum greșeala, la ce folos?

Fără certitudinea falimentului și a incapacității mele de e reuși de unul singur, fără curajul nebunesc de a-mi cere iertare, sunt pierdut și lipsit de ”viață și libertate”.

Harul mă ia din faliment și-mi arată că toată datoria mea a fost plătită, mai mult, că Tatăl meu este cel mai bogat din univers, că țin în mâini testamentul Lui, că sunt moștenitorul Lui de drept și că nu se va răzgândi vreodată; sigur și fără dubii.

Harul îmi arată că indiferent cât de jos sunt, Tatăl meu se uită la mine cu respect, cu bunătate, cu milă, cu înțelegere, cu compasiune și cu dragoste. Astea nu le-am putut învăța din picioare, eram prea sus pentru El.

Harul e ceea ce face bunătatea Lui.

Cum răspund eu la tot ce face El? Nu pot să nu mă întreb: ”Ce vezi la mine?”, ”De ce mai stai când știi că o s-o dau în bară din nou?„ ”Nu Te-ai săturat de mine?”, ”De ce ești atât de bun?” ”Știi cine sunt, de ce nu pleci?” ”Nu ai nevoie de mine, de ce ești lângă mine de fiecare dată?” et cettera.

La toate, singurul răspuns care-mi trece prin minte e: ”Așa sunt Eu, plin de bunătate, de răbdare, înțelegere și dragoste. Sunt încet la mânie și gata să iert. Singura Mea intenție față de om este bine, gânduri de pace și de bucurie”.  

Acum, pieptul Tatălui meu e tot ce mai vreau și locul în care mă simt în siguranță, indiferent de epuizare, lipsa mâncării sau a îmbrăcămintei. Palmele Lui, care sunt tot ce am nevoie mă primesc și sunt deschise, special pentru mine.

Ele mă vor și sunt săpat în ele, acolo am fost înainte să fi fost în genunchi.

Sincer, sunt în cea mai incipientă formă de descoperire a Ta.

Mă ierți, sunt stângaci, timid și speriat.

Mă șochezi. Te credeam altfel.

Mulțumesc!

🙂

 

 

 

 

 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Un gând despre „Pulbere de har

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: