ACASĂ

finally_home_3_01_10_5616_FNL
Poză luată de pe http://www.triptomyhome.org

Multă lume numește ”acasă” un loc plin de amintiri plăcute, securitate, armonie, iubire, liniște, acceptare, odihnă și unitate. O altă lume, numește ”acasă” un loc plin de amintiri neplăcute, insecuritate, haos, traumă, ură, gălăgie, dezbinare și multă murdărie.

Eu? Am 30 de ani și nu știu ce însemnă ”acasă”. E greșit? E normal? E bine? Nu știu. Tot ce știu e că nu pot identifica un loc în anii trăiți ca fiind ”acasă”.

Ce e ACASĂ? Nu știu să răspund la întrebarea asta. Mă depășește și provoacă în același timp. Multă vreme credeam că se referă la un loc, la amintiri și sentimente de bine, armonie, liniște, odihnă și pace (mintea mea nu are amintiri plăcute despre niciun loc, pentru că niciare nu era al meu, iar eu nu aveam voie să comentez) . În mintea mea, ”acasă” e locul unde ești în siguranță, unde ești iubit, acceptat și de unde îți tragi identitatea.  ”Acasă” va fi căminul familiei mele. Știu că e posibil. Pot. Vreau. Va fi.

Unde e ACASĂ? Poate fi oriunde, dacă ești și te simți iubit. Cum demonstrez asta? Simplu. Când o persoană este iubită și i se demonstrează asta, ea nu are nevoie de nimic altceva decât de transmițătorul iubirii. Sună greu și filosofic? Exemplu: Dacă sunt iubit, pot sta cu tine și-n șanț, nu mă interesează locul, pentru că pentru mine tu ești important.

Cum am simțit asta în viața mea? Greu, dureros și împovărător. Niciodată nu știam cui aparțin? În cine să am încredere? De cine să mă feresc?

Insecuritate, Vulnerabilitate. Mânie. Lipsa intimității. Stres constant și agitație. Frică. Teroare. Abuzuri. Lipsa liniștii și a siguranței. Da, asta-mi sunt episoadele care-mi ară mintea în căutarea de amintiri pentru ”acasă”.

Apoi, pe la 7-8 ani am întâlnit-o pe mama. Știam că aparțin cuiva, în sfârșit! N-a durat mult. Incompatibilitate (s-o numim așa). Am fugit de la ea înapoi la casa de copii, acolo era pentru mine ”acasă”. Știu că i-am sfâșiat inima mamei, dar eu nu înțelegeam tot ce-mi cereau ei: nu mai aveam voie să ascund mâncarea sub pernă, nu mai puteam să dorm cu 20 de copii în cameră, nu mai era gălăgie, nu mai trebuia să mă bat sau să iau bătaie, nu mai aveam nevoie să cer voie să merg la toaletă, la jucării, la mâncare sau lecții. Era o altă lume pentru mine și n-o suportam, voiam înapoi ”acasă”.

Mama a înțeles și m-a lăsat înapoi ”acasă”, unde ne auzeam la telefon sau mergeam eu la Lugoj. Mă durea lipsa ei, dar eram unde știam eu cel mai bine să mă descurc, ”acasă”.

ACASĂ nu e un loc, ci e despre CINE  te așteaptă acolo. Cine te așteaptă, te iubește? Cum e să fii iubit fără să oferi nimic la schimb? Cum e să stai undeva fără să te gândești la faptul că trebuie să pleci și de acolo? Nu știu. Nici măcar puțin.

Motivul pentru care nu-mi doresc să plec acasă (locul unde stau acum) este pentru că nu mă așteaptă nimeni acolo. Cărțile, ticăitul ceasului, zgomotul mașinilor și liniștea locatarilor nu sunt o ofertă de nerefuzat pentru a mă grăbi în acel loc.

Ai putea să-mi spui: ”de ce-mi spui mie toate astea?” Pentru că încerc să-ți desenez o lume unde ”acasă/familie” nu există. O lume de care nu ai habar și un loc pe care nu-l știi. Când eram copil, mi se spunea ”casist” – (copil de la casa de copii). Sufeream foarte mult când mi se spunea așa și săream la bătaie instantaneu. 

Era vina mea că crescusem acolo? Nu, desigur. Era vina copiilor că mă umileau? Probabil. Ei nu știau ce înseamnă iubirea, încrederea și respectul, altminteri nu aveau nevoie să se distreze pe seama noastră. Eram mulți casiști în sat și făceam gașcă la bătaie.

Îți spun toate astea în speranța că ai un loc unde-l numești ”acasă”. Poate ai o familie unde să mergi și două persoane cărora să le spui ”mami„ și ”tati”, fii fericit. Mulți copii pe care-i cunosc și-ar da viața pentru acest lux. Nu exagerez. Dacă ai un asemenea loc și aceste persoane, iubește-le și tine-i aproape. Prezența lor în viața ta și toată dragostea cu care te-au înconjurat (îmi pare rău dacă nu e așa) este ”acasă” pentru tine. Noi? Nu-ți fă griji, nu e vina ta pentru viața noastră. Ne vom descurca.

Ce este ”acasă” pentru mine, acum? E o relație intimă de respect, încredere și dragoste. E oriunde, oricând și oricum, dar doar cu El. Poate sună metafizic, iluzoriu și imposibil. Pentru mine, în adevăratul sens al cuvântului, ”acasă” e relația mea cu Isus Cristos.

Orice poziție, posesie sau persoană nu pot echivala siguranța, semnificația, sensul, acceptarea, iubirea, iertarea, respectul, încrederea și identitatea pe care le am ca urmare a relației mele cu Isus. Nu mă crezi? Nu mă interesează. Tot ce știu și simt este că El îmi este Tată, Dumnezeu și Mântuitor, în ordinea asta. Așa vreau eu. De restul? … Bomboane 🙂

 

 

 

 

 

 

 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: