Alexandru,

Pentru că ești într-o perioadă extrem de dificilă pentru tine, îți scriu și te încurajez. Nu ceda! Viața e aproape insuportabilă pentru creierașul tău și pentru inimioara ta neantrenată. Știu că suferi enorm, că te afunzi în ură, rebeliunie și tăcere. Nu faci bine.

Mi-ai spus că ai vrea să mă omori și să mă vezi mort. Cuvintele tale nu mă sperie. Deloc. Mă uit la tine și te iubesc. Inima mea suferă odată cu tine și lacrimile tale mi-au atins obrajii. Te înțeleg și nu te condamn. Stau împreună cu tine în toate eșecurile tale, nu te abandonez nici nu te resping. Sunt aici, mă vezi?

Mi-ai reproșat că sunt ”prea cu multe reguli”. Ai dreptate! Din punctul tău de vedere ai foarte mare dreptate. Totuși, anii tăi de viață (19), experiențele trăite, informațiile și anturajul pe care-l ai, sunt insuficiente să înțeleagă tot ce vreau să te fac să înțelegi. Nu-i bai, scriu aici și peste ani o să ai ocazia să recitești. Sper că, de fiecare dată, cu alți ochi.

Vei vedea, mai târziu, că trezitul de dimineață, mersul la serviciu, curățenia în apartament, economisitul banilor și păstrarea locului de muncă sunt doar câteva cerințe esențiale pentru o viață normală. Atât îți cer eu. Nu cred că sunt demn de martiraj pentru cerințele astea. 🙂

În plimbarea cu tine, am văzut extrem de multă ură. Te-am invitat să o scoatem afară și să punem ceva bun în locul ei. Nu ai vrut. Mă faci să înțeleg că ești fascinat de pseudoputerea pe care ți-o dă ura și supărarea pe care le ai. Nu insist. Dacă acea ură te face să te simți în sigurață, fie și așa. Eu sunt aici și te aștept. Ia-ți timpul necesar.

Ai schimbat deja peste 10 locuri de muncă. Îmi spui, de fiecare dată, că nu e vina ta. Mă uit în ochii tăi și te cred, dar nu ai dreptate. În limitarea ta, ai impresia că toți trebuie să ne subordonăm înțelegerii tale și să executăm ce ți-ar plăcea. Aia nu se poate. Nu aici.

Te văd un bărbat foarte frumos, inteligent și harnic. Totuși, nu sunt de acord cu tine când îmi spui că nu e vina ta când pierzi un loc de muncă. Nu despre 10 locuri de muncă. Sunt de acord cu tine când spui că în unele dintre ele nu ai avut nici o vină, dar nu le pot crede pe celelalte.

De obicei, oamenii ca noi (cei care am crescut în casele de copii) sunt tentați să asimileze persoanele de la locul de muncă (autoritate) cu familia. Avem pretenția ca cei de la locul de muncă, în special șefa/șeful, să ne trateze ca pe copilul ei/lui. Să primim același drepturi ca ale unui copil. Ți-am văzut reacția când te-am întrebat ”oare nu ai așteptări de la șefa ta să se comporte cu tine ca și cum ar fi mama ta?” și nu m-a surprins.

Te-am invitat să intrăm, împreună, în durerile din sufletul tău și să examinăm ce este acolo. Să vedem unde este problema, s-o tăiem de la rădăcină și să plantâm chestii bune. Nope! Ai apreciat că nu ai nevoie și că nu ai nici o problemă. Bag de seamă că încăpățânarea ta te va costa scump. Totuși, nu-mi folosesc nici cunoștințele și nici autoritatea să te forțez. Îți dau timp și te aștept. Mă rog doar să nu fie prea târziu.

Mi-ai spus c-o urăști pe mama ta. Te cred. Ai motive să fii furios și cred că până la un punct ești chiar justificat s-o faci. Până la un punct, totuși. E normal, uman și sănătos să fii furios pe cineva care te-a făcut să suferi o viață întreagă. Da, e normal. În schimb, ura nu e nici normală, nici umană și nici sănătoasă; ea îți înveninează inima și mintea și nu mai poți fi TU.

Mama ta nu este de vină pentru că ai ajuns la noi. Ea nu este de vină pentru viața ta. Crede-mă și acceptă adevărul ăsta. Te încurajez să o cauți. Să te împaci cu ea și să o cinstești. Inima ta va fi fericită și vei avea mulți ani de trăit, dacă faci asta. Te provoc să o  ierți și să o iubești pe mama ta. Nu-i bai că nu știi cum s-o faci. Dragostea e o alegere. Alege să fii fericit. Poți.

Te-am provocat să ne uităm peste ani și să proiectăm un viitor. Nu m-a surprins să văd că nu ai conceptul de ”familie”, ”acasă”, relații intime”, copil”. Deloc. Mi-am băgat mâinile în inima ta și am trecut cu plugul pe acolo. Nu durează mult și vreau să plantăm visuri, viziune, speranță și un viitor plin de curaj. Crede-mă, sunt tare încăpățânat când îmi propun chestii bune. Nu știu dacă te întrec, dar cel puțin voi încerca. 🙂

Știu că e perioadă dificilă pentru tine, dar te susțin să nu te dai bătut. Ai demonstrat de multe ori sensibilitate, responsabilitate și curaj. Vreau să știi că nu te resping și nici nu te abandonez. Mă bazez pe tine că vei citi scrisoarea asta de fiecare dată când ai nevoie de acceptare și siguranță. Nu sunt supărat pe tine, stai liniștit. Te înțeleg, te iert și te iubesc.

 

 

 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: