Despărțiri

De fiecare dată când se externează câte un copil din Centrul pe care-l conduc, o bucată din mine se rupe. Mă uit la ei și nu-mi vine să cred că sunt obligați să-și asume viața, așa cum este ea. Fără suport familial, fără cunoștințe despre viață. Nimic.

Toată lumea e a lor și ei aparțin lumii. Mda, un cerc vicios!

Aș vrea să le dau un manual de instrucțiuni privind viața, dar el nu există. Prea puține persoane au trecut prin experiențele lor în măsura în care să-i poată învăța ceva.

În ulimul an s-au externat 12 tineri. Anul acesta, 10. Unii dintre ei se vor descurca, alții au eșuat în primele 2 săptămâni. Îi culegem de pe străzi și ne dăm seama că nu vor reuși în viață. Nu avem ce face. Oricât de mult ne-am împotrivi externării lor, ei pot alege să trăascî viața pe care o aleg.

Ultimul dintre ei, cu care am avut cele mai intense conflicte, a fost șocat de o îmbrățișare. I-am cerut voie să-l iau în brațe, ca semn de respect și despărțire. A izbucnit în plâns și mi-a cerut voie să-mi spună ”tată”.

Cum ar putea cineva să refuze un asemenea privilegiu? Îmi spune ”tată, știți că o să mă descurc, nu?” . Mă uitam la el și dădeam din cap afirmativ, ”da, știu că o să te descurci. Tu ești un bărbat descurcăreț.”

Abanonat în spital la naștere, crescut de asistent maternal profesionist până la 17 ani, adus la mine-n Centru pe motiv de violență și abuz de substanțe etnobotanice. Un băiat deștep, înalt și frumos.

Totuși, un gol imens de nesiguranță, furie și ură. De fiecare dată când vorbeai cu el se răstea la bătaie. Avea impresia că suntem aici să-l păzim. În treacăt fie vorba, de cele mai multe ori doar asta mai putem face, să-i păzim și să le dăm mâncare.

Într-o zi, pe când era foarte furios (de cele mai multe ori de câteva ori pe zi) pentru că un angajator l-a păcălit cu banii, l-am chemat la mine-n birou și m-am apropiat de el. Se citea nesiguranța pe fața lui si-i era teamă. I-am pu mâna pe umăr, m-am uitat, grav, în ochii lui și i-am vorbit calm, clar și ferm: ”dragul meu, îmi pare rău pentru situația în care te afli, dar nu e vina ta; la fel, nu e nici vina noastră. Vreau să știi că te respect și te apreziez, ești un bărbat frumos, inteligent, harnic și sunt mândru de tine”.

A fost ultima zi în care noi doi ne-am mai ciocnit. De fiecare dată mă căuta în birou doar să mă salute sau să se laude cu vreo ispravă de la lucru. Acum? A plecat într-o chirie. Va trebui să plătească 500 de lei/lună chirie, plus cheltuieli și hrană din 1200 lei/lună.

Are o relație cu o fătucă de 16 ani și vor sta împreună. Dacă e dureror? Este. Totuși, uneori progresul poate fi realizat și prin cezariană.

I-am cântărit inima și-am gasit-o ușoară. I-am cântărit suferința și-am găsit multă. Poate prea multă pentru un adolescent. Știe că trebuie să producă bani pentru relația asumată.

O organizație daneză și câțiva prieteni ne-au donat veselă, lenjerie de pat, prosoape, tacâmuri, oale. I-am dat o cutie cu ele. I-am mai făcut o cutie cu alimente neperisabile. În a treia cutie avea hainele și încălțăminte. Un om cu trei cutii. Toată zestrea lui stă în trei cutii.

În timp ce-l țin în brațe îi spun: ”dragul meu, ești mare acum și viața nu e ușoară, dar tu o să te descurci, știu asta. Mă bazez pe asta. Dar dacă eșuezi, să nu disperi. Știi unde mă găsești și știi că te ajut.” Nu a mai ridicat capul din pământ și a plecat. Am respectat decizia lui și m-am făcut că nu observ lacrimile lui. Avea nevoie să fie singur. Și eu la fel.

Probabil vei spune: ”unii n-au avut nici măcar asta”. Te cred, dar nu mă interesează ce-au avut sau ce n-au avut unii sau alții. Pe mine mă interesează aiuriții ăștia mici. Mă uit după el în timp ce pleacă și-mi plânge inima. A mai plecat unul și știu că nu e pregătit pentru viață. Ce fac între timp? Mă pregătesc pentru momentul în care va cere ajutor.

 

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Un gând despre „Despărțiri

  1. Denis am citi povestea cu băiatul ma impresionat și acum am lacrimi in ochi cînd îți scriu deci fiecare la rîndul lui trebuie sa se descurce cu viata nu ai ce face normal la început trebuie ajutat

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: