Casistul

 

Dintre toate poveștile care merită spuse, de departe cea mai puțin plăcută este cea a ”casistului”. Un termen inventat de oamenii din localitatea în care-am crescut, Periam.

Morfologic, substantivul ”casist” nu există. Este un peiorativ specific copiilor care-au crescut în casele de copii. De unde, casă+copil=casist. Am întâlnit mai multe forme ale aceluiași termen. Unele regiuni din România folosesc termeni ca ”federei”, ”casiști”, ”orfani”, ”orfi”, ”ccpiști”, ”de la casa copilului”, etc. Toate astea au un singur corespondent, cineva abandonat. Crede-mă, nu vrei să fi trecut pe aici. 

Localitatea Periam este cea mai frumoasă din câte cunosc. Are două parcuri. Paaarcuuri! Și încă 2. Ca bonus, aveam și o cazemată, în spatele bisericii. Acolo fugeam când mă trimitea proful de chimie să-i plătesc comenzile de la Avon sau ori de câte ori simțeam nevoia să fiu erou. Acolo, rupeam o creangă de copac și îmi imaginam că împușcam inamicii. Eram invicibilul, importantul, valorosul Denis Buta!

Hmm… ador vremurile alea. Vremuri în care fugeam de lumea urâtă în care eram condamnat să supraviețiesc și să fug în lumea mea. Acolo eram liber. Eram generalul oștilor care luptau cu inamicul. Armata mea câștiga întotdeauna. Plecam din cazemată cu gustul victoriei. Eram erou și lumea avea nevoie de mine. Fugeam în lumea mea de fiecare dată când nu mai suportam realitatea. Știam că mă mint sigur, dar aveam nevoie de un loc unde eram important, valoros și apreciat.

Periamul are livezi uriașe. Ele sunt pline de piersici, duzi, meri, caiși, vișini. Sute de hectare de lubeniță. Sute de hectare de porumb, grâu, ovăz, orz, etc. Oamenii au la stradă prune, mere, pere, corcoduși. Toate astea erau numai bune de umplut burțile noastre goale. Imaginează-ți ce ieșea dintr-un biet prun sau măr după ce treceau 5-6 copii flămânzi peste el.

Are grădiniță, școală generală și liceu. Echipă și teren de fotbal, cinema (care nu cred că mai funcționează), biserici, un centru de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică (fosta casă de copii unde-am crescut), un centru de zi pentru copii rromi, farmacie, poștă, bancă și multe multe amintiri.

Oamenii de aici sunt și harnici, și gălăgioși, și ospitalieri, și calzi. Se mai susțin reciproc. Știu fiecare despre fiecare. ”Tu al cui ești?” este veșnica întrebare care-ți stabilește genealogia. La noi era simplu. Toată lumea știa despre noi și proveniența noastră. Era simplu. Te uitai la noi și modul cum eram îmbrăcați și-ți dădeai seama imediat. Au fost multe momente în care mi-ar fi plăcut să răspund: ”sunt al lui cutărescu” sau ”am haine mai bune acasă”. N-am avut niciodată ocazia. 

Sunt multe locuri de scăldat, cum ar fi cel de la Arancă, Caulă sau Mureș. Teii care înconjoară parcul central sunt irezistibili. Mai ales dacă trebuie să-l culegi și să-l vinzi oamenilor din sat. La fel, pajiștea de la caulă și miile de flori care te instigă să dormi în iarba de la arancă. Să mai vorbesc de hectare întregi de măcriș de la Mureș și de nesfârșite câmpuri de mentă de la arancă? Sunt câteva locuri unde fugeam de la casa de copii.

Am ajuns în Periam în vara lui 1992. Un Wolkswagen T3, alb, ne-a adus din Lugoj. Eram 6 copii. Eram singuri. Șoferul avea simpla sarcină să ne transporte de la Lugoj la Periam. Înainte să fim urcați în mașină ni s-a dat tot ce aveam. Eu aveam o plăsuță cu câteva jucării, iar ceilalți mai nimic. Instrucțiunile șoferului au fost foarte clare: ”nu vreau să aud musca în front!”

Ajunși în Periam am fost preluați de un educator care mi-a devenit educator, mentor și prieten (Matei). Imediat am fost tunși chei. Eu aveam un păr blond, bogat și mare. Am plâns de mi-au ieșit ochii din orbite, pentru că urma să fiu tuns.

Nu-mi plăceau frizerii, mai ales cei care mă tundeau chel. Nu se negocia. Odată tuns am fost ușurat de păr, dar și de jucării. Onorabila freză de a fi chel era singura acceptată în casa de copii. Doar fetele, și alea puține, puteau alege să nu fie cheale. Iar jucăriile, era anormal să ai propriile tale jucării printre 160 de copii.

După ce-am fost tuns am fost trimis la joacă. Îți poți imagina un loc de joacă plin de 120 de copii mici? Era superb! Eram așa de bun la 9 pietre, țurca și școala. Unul mai mare m-a întrebat cum mă cheamă și am refuzat să-i răspund. Instantaneu am primit o bătaie pentru nesupunere. ”Aici nu comentezi la alții mai mari” mi se ordonă.

Bătăile și violența au devenit o normalitate pentru mine. Personalitatea mea era în conflict cu acest tip de reguli. De multe ori mă băteam cu alții mai mari și de și mai multe ori luam bătaie de la ei. Însă, cel puțin, au observat că nu mă deranja să lupt, lucru care-i speria pe ei și mie-mi plăcea. 

Să revenim la casiști. Nu exista o umilință mai mare din partea ”celor de afară” – noncasiști, ca aceea în care te strigau casistul. Nu ripostam niciodată între noi. Dar era bai dacă altcineva îl folosea.

Cuvinte pline de dispreț, ură, mânie, pasiune și satisfacție erau atașate oricărui casist. Când dispărea ceva din școală, ghici cine erau principalii suspecți. Ai ghicit! Casiștii. Când se fura ceva din sat, ghici cine erau principalii suspecți. Ai ghicit! Casiștii. Când se spărgeau magaziile de alimente și de îmbrăcăminte, ghici cine erau făptașii. Ai ghicit! Casiștii.

Eram în clasa a VIII-a și am fost acuzat că am sechestrat, în timpul pauzei mari, o fată din clasa a III-a, pentru 50 de bani. Mama fetei a reclamat ”casistul” la poliție și am fost dus la postul de poliție. Acolo, a fost adusă și fata, care nu mă cunoștea și nici nu știa de povestea mamei sale. Nici una nici două, polițistul mi-a tras o bătaie de m-a băgat în dulapul de tablă din secție.

Nu înțelegeam nimic. Luam bătaie, fără drept la replică, nevinovat. Desigur că-l cunosc pe polițist. El nu mă mai cunoaște. Ce-a făcut a fost greșit. Eu nu aveam voie să-mi spun punctul de vedere și nici nu am beneficiat de prezumția de nevinovăție. Le doresc sănătate, polițistului, acelei femei și familiilor lor! I-am iertat de multă vreme.

Îmi amintesc de mulți oameni care mă strigau pe nume. Mi se spunea ”Valerică” de la Valeriu (mă cheamă și Valeriu) La fel, îmi amintesc de mulți care mă strigau ”casistul” sau cum le mai venea. Pentru mulți eram ”un casist”. 

Au fost mulți oameni care ne luau la lucru în grădină, la munca câmpului, la animale, la orice era nevoie. Unii dintre ei ne păcăleau la bani sau nu ni-i mai dădeau. În cele mai fericite cazuri primeam mâncare și eram trimiși la casă. Am fost păcălit de câteva ori cu plata și de multe ori mergeam la lucru, în sat, împreună cu copii mai mari și, la finalul zilei, aceștia ne luau banii.

Au fost, în schimb, și oameni corecți. Ne plăteau cu cât ne înțelegeam și ne mai dădeau și mâncare la pachet. Eram atât de mândru când duceam banii la educator să îi păstreze (asta până afla unul mai mare că am bani economisiți). Așa mi-am cumpărat prima bicicletă. Primele haine ale mele (toate hainele noastre semănau și mie nu-mi plăcea asta) Primul pistol de jucărie sau alte chestii. 

În Periam am învățat că școala e foarte importantă și că oamenii țin cont de notele pe care le luam. În Periam am învățat că sunt și oameni mincinoși, care îți fac rău fără motiv sau doar pentru că așa au impresia că este bine. În Periam am văzut oameni mari și fricoși, care n-au curaj să-și asume greșelile.

În Periam am învățat că prin muncă cinstită pot face rost de bani și că îmi pot cumpăra tot ce am nevoie, dacă am răbdare și economisesc. În Periam am învățat să sper, să visez și să nu ascult tot ce spun oamenii mari.

În Periam am spus pentru prima dată ”dacă el n-a reușit, eu de ce nu pot încerca?”, ”eu pot mai mult decât școala profesională, eu vreau să fac liceul și să dau la facultate”, ”eu voi reuși”.

În Periam am descoperit oameni faini și simpli. Educatori care s-au implicat serios în educația mea și care m-au și cotonogit când făceam boacăne. În timp ce scriu rândurile astea, sunt la o fostă educatoare care ne-a crescut cu aceeași dedicare ca pe copiii ei, Ana Moldovan.

O femeie credincioasă, puternică, frumoasă, blândă, fermă, harnică, curajoasă. Ne ducea acasă la ea și ne gătea clătite. Stătea cu noi la teme și ne explica până înțelegeam. Ea este în Italia acum. Am povestit vrute și nevrute. Încă i se vede lumina din ochi. Dedicarea pentru alții este un motto pentru ea. Sărăcuța de ea!

Astfel de oameni au contribuit la dezvoltarea mea ca individ și m-au ajutat să cresc normal. Oameni cu care mă întâlnesc azi și cu care aleg să-mi petrec timpul. Sper să avem cât mai mulți astfel de oameni în România. Avem nevoie de tine!

Publicat de CASISTUL

Am descoperit că scrisul mă vindecă și îmi dă sentimentul participării la actul creației, la creionarea caracterului meu, la asumare, la descoperirea lui Dumnezeu. Faptul că îmi asum să fiu vulnerabil, mă face puternic (nu vreau să fiu puternic pentru mine, mi-am demonstrat destule) și disponibil pentru cei care au nevoie să fie încurajați. În lupta mea cu visul de a deveni un om ordinar, am realizat extraordinarul. Cu ajutorul lui Dumnezeu am realizat multe lucruri mari în viață, din care am tras multe învățături, învățături pe care doresc să le împărtășesc cu tine. Poate vei trece și tu pe unde-am trecut eu, și, așa cum am fost păzit de pățaniile altora, poate vei fi păzit și tu. De când mă știu am fost înconjurat de mulți copii, cei mai mulți dintre ei nu-și cunosc, nu-și vor cunoaște sau nu doresc să-și cunoască vreodată părinții; o mare parte dintre ei au fost abandonați prin maternitățile din România, o mică parte au fost aruncați prin tomberoanele pentru gunoi, și, o și mai mare parte au fost lăsați de părinții lor după 1-3 ani de la naștere sau la adolescență. Sunt multe episoade din copilăria mea care sunt demne de uitare, sau cel puțin de iertat, dar am și o mulțime de amintiri care m-au identificat și care continuă să mă identifice cu frații mei mai mici din orfelinatele din România. Aproape 20 de ani am trăit prin orfelinatele din România, unde am experimentat ”mai multe grămezi” de experiențe. m fost plimbat prin 6 case de copii (unele dintre ele disciplinar); ultima dintre ele a fost cea din Timișoara. Am fost și sunt un visător, am visat și am luptat pentru visele mele, am conștientizat că nu am altă opțiune decât să lupt și să-mi cuceresc visele și fricile. Azi, din cauza lui Dumnezeu, sunt directorul casei de copii din Timișoara, ultima de la care am plecat. Mi-am asumat investirea în frățiorii mei (care uneori sunt cu toată ființa în nori) și îndrumarea lor. E cumplit să crești fără părinți, să nu ai un model pe care să-l copiezi și o familie față de care să ai sentimentul aparteneței și al identității. Mare, mi-e atât de greu să leg relații „normale” cu părinții mei. Sunt oameni faini, dar, dacă am un mare handicap de adaptare, este acela de a fi copil într-o familie, familia mea. Sunt independent de când mă știu, niciodată nu a existat cuvântul „nu pot”, dar am explorat și exploatat fiecare parte din mine, m-am șlefuit și am căutat și continui să mă educ, până acolo încât acum mă simt prea bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: