”Christmas for orphans”

We are on the eve of Christmas and are planning on the holiday atmosphere. Agitation, tension, stress and agglomeration. We came to see the holidays as a drudgery. It shouldn’t be that way. Not at all. And „Happy Holidays!” wishes you by sad people, pressed by problems and tried, lacking in joy or happiness.

I am criticized for my refusal to receive visitors to the Center (a center with children with special needs), with „clothes we don’t need anymore”, „I have some children and they were given small clothes”, „I have some leftovers”, „we are in the area and we want to visit some orphans ”and more and more.

Society, when you learn that „what you don”t like do not do to others?”
Do you get gifts from someone „who doesn’t need them anymore”?
Or, would you accept food, because „he has left and does not want to throw it away”?
Do you not understand that I fight for the dignity of these children and that I do not allow you to satisfy your ego by using them?
Do you not understand that they are normal, beautiful, smart, unique, special and that it is not their fault that they are in this situation?

When I was a kid, buses would come to Periam and take us to Timișoara, where we would go to church, then some of us would go to families, and most of them would stay in the basement of the church where they would cook and receive presents. We were presented, in front of the church, as orphans, and on a large banner wrote „Christmas for orphans”, 20th edition.

A lot of „personalities” and the presentation of anointing sermons were criminal to us. Members, senators, pastors, presidents of organizations, directors and pastors. We did get bored of dying. We had to endure. Each of them tried to astonish his forerunner and they competed in words full of arrogance, praise and pride.

This is still being done. Buses with children are brought to churches and the process has been the same for 30 years. The center I run is no longer involved in these events. Personally, I hope this theater will stop. You will think that I am against celebrating Christmas at church or Christmas table in families. Not. Not at all. I explain your reason.

The birth of the Savior Jesus is about hope, eternity, joy, peace, forgiveness, security, communion, unity and love. Vulnerability of children from centers and the creation of programs where they are presented as „orphans” and „their Christmas” is illusory and wrong. Sure, it blows the glass and increases the audience, but their hearts are not satisfied, but they are deceived.

If you want to do good to these children, take them home regularly, love them and show affection and do not give up, regardless of their moods.
Develop a relationship based on respect and trust, long-term (10 years) and very long (30 years).
Be near them when there is nobody, not just Christmas and Easter.
Listen to them and don’t give them life advice if you don’t respect them.
Do not use them to increase your self-esteem and number of Likes.
Do not visit them if you do not plan to develop a relationship with them.
Treat them with the utmost respect and honor them.
Do not visit them as primates, they are not at the zoo.

Please do not visit them anymore because they are „orphaned” for Easter and Christmas, but visit them because they need you and your good hearts.

Don’t be good at Christmas, but be good as a lifestyle!
Please, get out of this theater!

Nu renunța niciodată!

Nu renunța niciodată!

E vară, pe cer este un soare superb care te îmbie la joacă, poți găsi fluturi care îngână dansuri știute numai de ei. Verdeața din curte este pur și simplu irezistibilă pentru tălpile mele și nu-i rezist. Sar în ea și-o las să treacă prin mine. Îi simt firele moi și ferme. Mă așez pe spate și fac diferite forme din norii care trec pe deasupra capului meu. Îmi iasă multe. Mă amuz și sunt plecat. Am luat o pauză de la lumea asta.

Sunt în curtea casei de copii din Periam. Suntem în anul 2003 și este agitație în jurul meu. Presiunea este mare, dar nu o bag în seamă. Cineva strigă după mine și mă cheamă la el. Mă ridic și plec. Am întârziat la meditații și sunt așteptat. S-ar putea să-mi pierd gustarea pentru întârziere. Nu-i bai, și așa jumătate de casă de copii trebuie să-mi dea mie gustarea lor pentru că le-am făcut temele.

Educatorul care a fost desemnat să facă meditații la matematică cu noi are chef de glume și nu se obosește să ni le facă cunoscute.

După ce trece pe la fiecare și ne spune ce nu vom ajunge niciodată, mă supăr și-i replic:
– nu sunt de acord cu dumeavoastră, timid ce-i drept, era cunoscut pentru modul brutal în care îi bătea pe cei mari
– și de ce, mă rog?, sunt provocat.
– pentru că eu sunt deștept și nu va trebui să-mi folosesc mâinile să fac bani, ci eu voi face bani cu capul.

Am provocat un râset isteric în sala de meditații, unde erau favoriții educatorului, și mi-am primit replica care m-a motivat să nu renunț niciodată la visele mele:
– ești atât de prost că nu poți trece strada și ai capul pe umeri doar să nu te plouă în gât.

Am înghițit în sec și-am continuat să învăț. Cuvintele educatorului mi-au sunat lung în urechi și în suflet. Greutatea cuvintelor lui m-au urmărit ani de zile și-am luptat din greu să demonstrez contrariul.

Am cerut voie să merg la baie. Mi-am dat drumul la lacrimi și nu le-am oprit. Am lăsat cuvintele lui să treacă prin mine. Știam că pot. Mă vedeam în stare și nu înțelegeam de ce ei sunt orbi. Mi-am promis că voi transforma orice afirmație negativă și neadevărată în motivație. Ceea ce am și făcut. Dovadă stă faptul că-mi câștig pâinea mergând la lucru doar curat și la câmașă.

Dacă am reușit eu, sunt 100% sigur că vei reuși și tu. 🙂

Sunt sigur că și tu ai trecut prin asta de multe ori. Oameni apropiați care n-au crezut în tine. Mama ta sau tatăl tău. Rude sau cadre didactice. Lumea și provocările ei, care nu te-a scutit de furia, ticăloșia, nedreptatea și lașitatea ei. Dar, hei, am o veste bună. Nu ești singurul care-a trecut pe aici.

E greu, dar tot ce este ușor se duce la fel de ușor.

Te provoc să transformi fiecare afirmație negativă și neadevărată la adresa ta în motivație. Lasă cuvintele grele care-ți sunt aruncate să se așeze la fund. Cazi de fiecare dată și ia toate lucrurile negative cu tine, acolo jos.

Cazi de 100 ori, dar ridică-te de 101 ori. Odată ridicat, lasă gunoaiele jos și învață să zbori. Învață să stai sus și nu lăsa nimic să te țină la pământ. M-auzi? Nimic! Fie ele cuvinte, experiențe, relații, averi, orice.

Ah, să nu uit. 🙂
Nu renunța niciodată!

RAS pe suflet

Uneori mă tot frământ cu întrebarea ”cui folosește să scriu toate experiențele astea?” ”Ajută pe cineva?” Nu ajung prea departe și-mi răspund, ”mie, în primul rând”. Mă ajută să mă urmăresc și să-mi fiu observator. Procesul e dureros, dar benefic. Totuși, mă bucură enorm dacă aceste experiențe te vor ajuta și pe tine.

În ultimul an, așa cum a fost el, am reușit să descifrez cele mai mari frici cu care mă confruntam. Pe lângă asta, mi-am dat seama de eșecurile suferite și ce mă determina să dau cu capul în tocul ușii de fiecare dată, fără să învăț nimic.

Să știi că am succes în tot ce fac. Dacă-mi dai de făcut orice (construcții, agricultură, management, administrare, șoferie, mecanică, gătit, curățenie, scris, drept, asistență socilă etc) și chiar dacă nu mă pricep la început, voi încerca de atâtea ori până când va ieși bine și voi ajunge cel mai bun în chestia aia. Am urmărit asta în ultimii ani și mi-am dat seama că am fost binecuvântat cu capacitatea de a înțelege și perfecționa orice activitate în care mă implic.

În schimb, dacă mă implici într-o relație amoroasă, sunt praf. Ceva mă paralizează și nu știu ce să fac. Habar n-am cum să fac. Sunt stângaci. Oricâtă literatură am citit, îmi dă cu virgulă. Eu un paradox cu care m-am confruntat tot timpul.

Amicii mei, cărora le făceam temele, îi ajutam la orice activitate, ba chiar le scriam scrisorile de dragoste și îi învățam ce să spună și cum să se comporte cu gacicile lor, aveau un succes teribil, iar eu sufeream ca un suporter înrăit. Sună aiurea, nu?

Desigur că am avut relații. Nu despre asta e vorba. Ci, stau și mă întreb ”ce mă paralizează de nu pot avansa și gestiona o relație?”

Am cunoscut o domnișoară superbă. O femeie puternică, credincioasă, cu demnitate, harnică, cu o personalitare foarte puternică, independentă familial, profesional și financiar. Ce mai? Faină de tot! Nu a mers nici cu ea. De ce? Știu, dar aici vom aborda doar culpa mea.

În primul rând, a fost teama RESPINGERII. Teama de a nu fi respins mă alimenta să nu fiu relaxat și să nu am încredere în mine. Doar aroganța și răceala mă puteau scoate din frica asta. Uneori am fost arogant și rece cu ea, să văd dacă reușesc să scap de frica asta, dar nu a mers. Modul cum înțelegeam tot ce-mi spunea ea era interpretat ca un ”semnal de respingere”. Desigur că nu era așa, dar atât înțelegea mintea mea.

În al doilea rând, a fost teama de ABANDON. Teama de a nu fi abandonat mă îngheța, la propriu și mă făcea să-mi doresc să fiu singur. Poate că ăsta e motivul pentru care am ales să nu intru în alte relații. Am ales singurătatea, de multe ori, pentru a nu fi abandonat. Cu fiecare despărțire se rupea ceva din mine. Fiecare despărțire îmi alimenta minciuna repetată de mii de ori ”nu ești bun de nimic”, ”nimeni nu te vrea”, ”ești al nimănui”, ”cine o să te ia, mă, sărăntocule?” … și altele

În al treile rând, a fost teama de SINGURĂTATE. Teama de a nu fi singur m-a pus de multe ori în genunchi. Am urlat de atâtea ori la Dumnezeu și L-am acuzat de nedreptate, lipsa implicării și lipsa iubirii. M-am judecat de fiecare dată cu El și l-am găsit vinovat. Nu a scăpat niciodată în fața rechizitoriului meu. Singurătatea îmi place și-o detest în același timp. O ador pentru liniștea ei, dar o detest pentru lipsa zgomotului. O ador pentru momentele pline de reflecție și pentru claritatea acelor de ceas; totuși, o urăsc  penru lipsa unei voci calde care mă caută în liniște și pentru timpul scurs fără scop.

În al patrulea rând, nu am fost pregătit pentru o relație. Cu câteva luni de zile în urmă fusesem respins de o altă  domnișoară care mi-a spus că nu poate fi o relație. Știi ce-am făcut imediat, nu? Am găsit această femeie superbă și-am fugit în brațele ei. Am sperat să mă vindece și să-mi aline durerile, suferințele și traumele. Desigur că nu putea, dar mi-a rezistat. O femeie puternică și curajoasă! Am greșit! Foarte tare.

Ea nu avea datoria să-mi fie sac de box emoțional sau spiritual. Am încercat s-o protejez pe cât posibil, dar mi-am dat seama că am greșit încă de la început și-am pus capăt relației. Nu era una sănătoasă și nu ducea niciunde. I-am frânt inima și-am zdrobit-o. Totul pentru că eu eram confuz, suferind, speriat și singur. Tu să nu faci așa. Niciodată!

De unde vin aceste frici?

Atât teama respingerii, abandonului și singurătatății vin din trecutul meu. Traumele trecutului meu îmi sunt ”bagaje” de care trebuie să mă descotorosesc. Aia este partea mea de treabă. Desigur că au fost momente în care ar fi putut ieși relații superbe, dar același trecut mi-a stat împotrivă și nu am fost vrut în anumite nobile familii.

De exemplu, una dintre mame de a cărei fiice mi-a plăcut și pe care am curtat-o, nu a ezitat să replice odată ”doar peste cadavrul meu!”

Altă mamă, a avut grijă să cunosc faptul că fiica ei este prințesa familiei și că miza este foarte mare. Că nu-și permite s-o dea pe mâinile oricui, chiar dacă nu are nimic cu mine pentru că am crescut la casa copilului. Hahaha!

Altă mamă, mi-a transmis că masteratul este mai important pentru cariera fetei decât mine și că ea îi interzice să continue relația cu mine. Domnișoară la 25 de ani.

Mă uit în urmă, în ultimii 10 ani, la toate fetele cu care mi-ar fi plăcut să ies în oraș și să ne cunoaștem. Niciuna nu este măritată. Pretențiile acelor familii au scăzut dramatic, iar fetele suportă consecințele. Consecințe care-ar fi putut fi evitate. Bărbați de calitate au curtat acele domnișoare. Totuși, oare nu se cădea să fie înțelepte?

Am fost întrebat odată ”aș mai curta vreo domnișoară de care am fost interesat și care m-a respins?” Am răspuns ”nu”, ferm. Motivul este unul simplu. Vreau să stau departe de acele familii. Să stau departe de acele mame și de acei tați care nu-și cunosc lungul nasului.

Mai mult, vreau să stau departe de orice mamă care-și idolatrizează fata sau o pune pe piedestal. Știu că o asemenea familie o să-mi îngreuneze viața și vreau să mă feresc. Nu este un model de mamă sănătos și îmi va fi foarte greu să trăiesc cu o femeie care a fost crescută în puf. Eu am crescut pe piatră, deci, e incompatibilitate tehnică.

Cum pot rezolva și ce pot învăța de pe urma acestor temeri?

Fac asta. Lucrez la aceste frici și nu mi-e ușor. Le iau pe rând și le demolez. Prietenii, literatura și harul lui Dumnezeu sunt un liant extraordinar pentru un suflet ras ca al meu. Ele sunt efectul trecutului meu, pe care, repet, îl confrunt și-l voi rezolva. Este doar o chestiune de timp. Până atunci, le iau pe rând și nu mă las. 

Am eșuat de multe ori. De foarte multe ori. Mi-am promis un lucru ”ori de câte ori voi cădea, îmi iau timp de jelit și plâns, dar n-o să rămân acolo, ci o să mă ridic din nou și din nou, până reușesc”

Învăț să mă relaxez și să nu mai iau lucrurile prea personal sau prea în serios. Învăț să fiu mai relaxat când îmi place de vreo fată. Să-mi asum că nu sunt singura opțiune în universul feminin și să fiu mai smerit. Sunt eliberat de aceste frici și-acum gândesc limpede. Am nevoie de timp cu mine însumi. Timp în care să-mi las inima să se vindece și să pot lua decizii fără să fiu influențat de trecut, traume, refuzuri, nebunii, etc.

Învăț că Dumnezeu e în controlul universului și că toate lucrurile lucrează în armonie perfectă, pentru binele meu. Că nu sunt singura persoană care se confruntă cu asta și că nu se termină lumea cu mine. Că frica este greșită și că ea nu construiește nimic, dimportivă, distruge.

Că dragostea, curajul și autenticitatea sunt elemente sigure pentru succesul unei relații. Asta este ce-mi doresc! Asta este ceea ce cred! Asta este ce voi avea!

Casistul

 

Dintre toate poveștile care merită spuse, de departe cea mai puțin plăcută este cea a ”casistului”. Un termen inventat de oamenii din localitatea în care-am crescut, Periam.

Morfologic, substantivul ”casist” nu există. Este un peiorativ specific copiilor care-au crescut în casele de copii. De unde, casă+copil=casist. Am întâlnit mai multe forme ale aceluiași termen. Unele regiuni din România folosesc termeni ca ”federei”, ”casiști”, ”orfani”, ”orfi”, ”ccpiști”, ”de la casa copilului”, etc. Toate astea au un singur corespondent, cineva abandonat. Crede-mă, nu vrei să fi trecut pe aici. 

Localitatea Periam este cea mai frumoasă din câte cunosc. Are două parcuri. Paaarcuuri! Și încă 2. Ca bonus, aveam și o cazemată, în spatele bisericii. Acolo fugeam când mă trimitea proful de chimie să-i plătesc comenzile de la Avon sau ori de câte ori simțeam nevoia să fiu erou. Acolo, rupeam o creangă de copac și îmi imaginam că împușcam inamicii. Eram invicibilul, importantul, valorosul Denis Buta!

Hmm… ador vremurile alea. Vremuri în care fugeam de lumea urâtă în care eram condamnat să supraviețiesc și să fug în lumea mea. Acolo eram liber. Eram generalul oștilor care luptau cu inamicul. Armata mea câștiga întotdeauna. Plecam din cazemată cu gustul victoriei. Eram erou și lumea avea nevoie de mine. Fugeam în lumea mea de fiecare dată când nu mai suportam realitatea. Știam că mă mint sigur, dar aveam nevoie de un loc unde eram important, valoros și apreciat.

Periamul are livezi uriașe. Ele sunt pline de piersici, duzi, meri, caiși, vișini. Sute de hectare de lubeniță. Sute de hectare de porumb, grâu, ovăz, orz, etc. Oamenii au la stradă prune, mere, pere, corcoduși. Toate astea erau numai bune de umplut burțile noastre goale. Imaginează-ți ce ieșea dintr-un biet prun sau măr după ce treceau 5-6 copii flămânzi peste el.

Are grădiniță, școală generală și liceu. Echipă și teren de fotbal, cinema (care nu cred că mai funcționează), biserici, un centru de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică (fosta casă de copii unde-am crescut), un centru de zi pentru copii rromi, farmacie, poștă, bancă și multe multe amintiri.

Oamenii de aici sunt și harnici, și gălăgioși, și ospitalieri, și calzi. Se mai susțin reciproc. Știu fiecare despre fiecare. ”Tu al cui ești?” este veșnica întrebare care-ți stabilește genealogia. La noi era simplu. Toată lumea știa despre noi și proveniența noastră. Era simplu. Te uitai la noi și modul cum eram îmbrăcați și-ți dădeai seama imediat. Au fost multe momente în care mi-ar fi plăcut să răspund: ”sunt al lui cutărescu” sau ”am haine mai bune acasă”. N-am avut niciodată ocazia. 

Sunt multe locuri de scăldat, cum ar fi cel de la Arancă, Caulă sau Mureș. Teii care înconjoară parcul central sunt irezistibili. Mai ales dacă trebuie să-l culegi și să-l vinzi oamenilor din sat. La fel, pajiștea de la caulă și miile de flori care te instigă să dormi în iarba de la arancă. Să mai vorbesc de hectare întregi de măcriș de la Mureș și de nesfârșite câmpuri de mentă de la arancă? Sunt câteva locuri unde fugeam de la casa de copii.

Am ajuns în Periam în vara lui 1992. Un Wolkswagen T3, alb, ne-a adus din Lugoj. Eram 6 copii. Eram singuri. Șoferul avea simpla sarcină să ne transporte de la Lugoj la Periam. Înainte să fim urcați în mașină ni s-a dat tot ce aveam. Eu aveam o plăsuță cu câteva jucării, iar ceilalți mai nimic. Instrucțiunile șoferului au fost foarte clare: ”nu vreau să aud musca în front!”

Ajunși în Periam am fost preluați de un educator care mi-a devenit educator, mentor și prieten (Matei). Imediat am fost tunși chei. Eu aveam un păr blond, bogat și mare. Am plâns de mi-au ieșit ochii din orbite, pentru că urma să fiu tuns.

Nu-mi plăceau frizerii, mai ales cei care mă tundeau chel. Nu se negocia. Odată tuns am fost ușurat de păr, dar și de jucării. Onorabila freză de a fi chel era singura acceptată în casa de copii. Doar fetele, și alea puține, puteau alege să nu fie cheale. Iar jucăriile, era anormal să ai propriile tale jucării printre 160 de copii.

După ce-am fost tuns am fost trimis la joacă. Îți poți imagina un loc de joacă plin de 120 de copii mici? Era superb! Eram așa de bun la 9 pietre, țurca și școala. Unul mai mare m-a întrebat cum mă cheamă și am refuzat să-i răspund. Instantaneu am primit o bătaie pentru nesupunere. ”Aici nu comentezi la alții mai mari” mi se ordonă.

Bătăile și violența au devenit o normalitate pentru mine. Personalitatea mea era în conflict cu acest tip de reguli. De multe ori mă băteam cu alții mai mari și de și mai multe ori luam bătaie de la ei. Însă, cel puțin, au observat că nu mă deranja să lupt, lucru care-i speria pe ei și mie-mi plăcea. 

Să revenim la casiști. Nu exista o umilință mai mare din partea ”celor de afară” – noncasiști, ca aceea în care te strigau casistul. Nu ripostam niciodată între noi. Dar era bai dacă altcineva îl folosea.

Cuvinte pline de dispreț, ură, mânie, pasiune și satisfacție erau atașate oricărui casist. Când dispărea ceva din școală, ghici cine erau principalii suspecți. Ai ghicit! Casiștii. Când se fura ceva din sat, ghici cine erau principalii suspecți. Ai ghicit! Casiștii. Când se spărgeau magaziile de alimente și de îmbrăcăminte, ghici cine erau făptașii. Ai ghicit! Casiștii.

Eram în clasa a VIII-a și am fost acuzat că am sechestrat, în timpul pauzei mari, o fată din clasa a III-a, pentru 50 de bani. Mama fetei a reclamat ”casistul” la poliție și am fost dus la postul de poliție. Acolo, a fost adusă și fata, care nu mă cunoștea și nici nu știa de povestea mamei sale. Nici una nici două, polițistul mi-a tras o bătaie de m-a băgat în dulapul de tablă din secție.

Nu înțelegeam nimic. Luam bătaie, fără drept la replică, nevinovat. Desigur că-l cunosc pe polițist. El nu mă mai cunoaște. Ce-a făcut a fost greșit. Eu nu aveam voie să-mi spun punctul de vedere și nici nu am beneficiat de prezumția de nevinovăție. Le doresc sănătate, polițistului, acelei femei și familiilor lor! I-am iertat de multă vreme.

Îmi amintesc de mulți oameni care mă strigau pe nume. Mi se spunea ”Valerică” de la Valeriu (mă cheamă și Valeriu) La fel, îmi amintesc de mulți care mă strigau ”casistul” sau cum le mai venea. Pentru mulți eram ”un casist”. 

Au fost mulți oameni care ne luau la lucru în grădină, la munca câmpului, la animale, la orice era nevoie. Unii dintre ei ne păcăleau la bani sau nu ni-i mai dădeau. În cele mai fericite cazuri primeam mâncare și eram trimiși la casă. Am fost păcălit de câteva ori cu plata și de multe ori mergeam la lucru, în sat, împreună cu copii mai mari și, la finalul zilei, aceștia ne luau banii.

Au fost, în schimb, și oameni corecți. Ne plăteau cu cât ne înțelegeam și ne mai dădeau și mâncare la pachet. Eram atât de mândru când duceam banii la educator să îi păstreze (asta până afla unul mai mare că am bani economisiți). Așa mi-am cumpărat prima bicicletă. Primele haine ale mele (toate hainele noastre semănau și mie nu-mi plăcea asta) Primul pistol de jucărie sau alte chestii. 

În Periam am învățat că școala e foarte importantă și că oamenii țin cont de notele pe care le luam. În Periam am învățat că sunt și oameni mincinoși, care îți fac rău fără motiv sau doar pentru că așa au impresia că este bine. În Periam am văzut oameni mari și fricoși, care n-au curaj să-și asume greșelile.

În Periam am învățat că prin muncă cinstită pot face rost de bani și că îmi pot cumpăra tot ce am nevoie, dacă am răbdare și economisesc. În Periam am învățat să sper, să visez și să nu ascult tot ce spun oamenii mari.

În Periam am spus pentru prima dată ”dacă el n-a reușit, eu de ce nu pot încerca?”, ”eu pot mai mult decât școala profesională, eu vreau să fac liceul și să dau la facultate”, ”eu voi reuși”.

În Periam am descoperit oameni faini și simpli. Educatori care s-au implicat serios în educația mea și care m-au și cotonogit când făceam boacăne. În timp ce scriu rândurile astea, sunt la o fostă educatoare care ne-a crescut cu aceeași dedicare ca pe copiii ei, Ana Moldovan.

O femeie credincioasă, puternică, frumoasă, blândă, fermă, harnică, curajoasă. Ne ducea acasă la ea și ne gătea clătite. Stătea cu noi la teme și ne explica până înțelegeam. Ea este în Italia acum. Am povestit vrute și nevrute. Încă i se vede lumina din ochi. Dedicarea pentru alții este un motto pentru ea. Sărăcuța de ea!

Astfel de oameni au contribuit la dezvoltarea mea ca individ și m-au ajutat să cresc normal. Oameni cu care mă întâlnesc azi și cu care aleg să-mi petrec timpul. Sper să avem cât mai mulți astfel de oameni în România. Avem nevoie de tine!

Despărțiri

De fiecare dată când se externează câte un copil din Centrul pe care-l conduc, o bucată din mine se rupe. Mă uit la ei și nu-mi vine să cred că sunt obligați să-și asume viața, așa cum este ea. Fără suport familial, fără cunoștințe despre viață. Nimic.

Toată lumea e a lor și ei aparțin lumii. Mda, un cerc vicios!

Aș vrea să le dau un manual de instrucțiuni privind viața, dar el nu există. Prea puține persoane au trecut prin experiențele lor în măsura în care să-i poată învăța ceva.

În ulimul an s-au externat 12 tineri. Anul acesta, 10. Unii dintre ei se vor descurca, alții au eșuat în primele 2 săptămâni. Îi culegem de pe străzi și ne dăm seama că nu vor reuși în viață. Nu avem ce face. Oricât de mult ne-am împotrivi externării lor, ei pot alege să trăascî viața pe care o aleg.

Ultimul dintre ei, cu care am avut cele mai intense conflicte, a fost șocat de o îmbrățișare. I-am cerut voie să-l iau în brațe, ca semn de respect și despărțire. A izbucnit în plâns și mi-a cerut voie să-mi spună ”tată”.

Cum ar putea cineva să refuze un asemenea privilegiu? Îmi spune ”tată, știți că o să mă descurc, nu?” . Mă uitam la el și dădeam din cap afirmativ, ”da, știu că o să te descurci. Tu ești un bărbat descurcăreț.”

Abanonat în spital la naștere, crescut de asistent maternal profesionist până la 17 ani, adus la mine-n Centru pe motiv de violență și abuz de substanțe etnobotanice. Un băiat deștep, înalt și frumos.

Totuși, un gol imens de nesiguranță, furie și ură. De fiecare dată când vorbeai cu el se răstea la bătaie. Avea impresia că suntem aici să-l păzim. În treacăt fie vorba, de cele mai multe ori doar asta mai putem face, să-i păzim și să le dăm mâncare.

Într-o zi, pe când era foarte furios (de cele mai multe ori de câteva ori pe zi) pentru că un angajator l-a păcălit cu banii, l-am chemat la mine-n birou și m-am apropiat de el. Se citea nesiguranța pe fața lui si-i era teamă. I-am pu mâna pe umăr, m-am uitat, grav, în ochii lui și i-am vorbit calm, clar și ferm: ”dragul meu, îmi pare rău pentru situația în care te afli, dar nu e vina ta; la fel, nu e nici vina noastră. Vreau să știi că te respect și te apreziez, ești un bărbat frumos, inteligent, harnic și sunt mândru de tine”.

A fost ultima zi în care noi doi ne-am mai ciocnit. De fiecare dată mă căuta în birou doar să mă salute sau să se laude cu vreo ispravă de la lucru. Acum? A plecat într-o chirie. Va trebui să plătească 500 de lei/lună chirie, plus cheltuieli și hrană din 1200 lei/lună.

Are o relație cu o fătucă de 16 ani și vor sta împreună. Dacă e dureror? Este. Totuși, uneori progresul poate fi realizat și prin cezariană.

I-am cântărit inima și-am gasit-o ușoară. I-am cântărit suferința și-am găsit multă. Poate prea multă pentru un adolescent. Știe că trebuie să producă bani pentru relația asumată.

O organizație daneză și câțiva prieteni ne-au donat veselă, lenjerie de pat, prosoape, tacâmuri, oale. I-am dat o cutie cu ele. I-am mai făcut o cutie cu alimente neperisabile. În a treia cutie avea hainele și încălțăminte. Un om cu trei cutii. Toată zestrea lui stă în trei cutii.

În timp ce-l țin în brațe îi spun: ”dragul meu, ești mare acum și viața nu e ușoară, dar tu o să te descurci, știu asta. Mă bazez pe asta. Dar dacă eșuezi, să nu disperi. Știi unde mă găsești și știi că te ajut.” Nu a mai ridicat capul din pământ și a plecat. Am respectat decizia lui și m-am făcut că nu observ lacrimile lui. Avea nevoie să fie singur. Și eu la fel.

Probabil vei spune: ”unii n-au avut nici măcar asta”. Te cred, dar nu mă interesează ce-au avut sau ce n-au avut unii sau alții. Pe mine mă interesează aiuriții ăștia mici. Mă uit după el în timp ce pleacă și-mi plânge inima. A mai plecat unul și știu că nu e pregătit pentru viață. Ce fac între timp? Mă pregătesc pentru momentul în care va cere ajutor.

 

%d blogeri au apreciat: