Care e valoarea ta, femeie?

Nu demult, în timp ce vorbeam la telefon cu o domnișoară (o s-o numim Maricica) 🙂 , am fost pocnit cu următoarea ”ce nesimțit!„

Pe lângă multe subiecte atinse, am ajuns la o întâmplare de-a mea; deloc mândru de ce-am făcut; o scriu sub forma unei experiențe care, sper să mă ajute și să ajute.

A trecut ceva timp de atunci (undeva prin 2011-2012), am fost îndrăgostit de o domnișoară (o s-o numim Ileana), dar care nu avea aceleași sentimente, deși îi plăcea să se joace.

După mai multe luni de curtare, tăcere absolută din partea ei și după câteva refuzuri categorice, am cedat și nu am mai insistat. În schimb, am început să port ranchiună pe Ileana (ce pueril din partea mea) și, credeam că toate fetele sunt așa.

Atunci, am conceput un plan: ”voi curta mai multe fete, să văd dacă am cumva vreo problemă, sau ce se întâmplă de nu vrea Ileana să iasă cu mine la un ceai?”

Zis și făcut, am început să caut la întâmplare și mi-am pus în aplicare planul. După ce am ieșit cu acele fete (am ieșit doar la un ceai, unde am stat de povești, chestii generale, și să-mi demonstrez că pot) le-am spus că nu intenționez să am o relație și că nu vom avansa.

Înainte de a începe cercetarea acțiunii mele (de ce am făcut asta?), autocondamnarea și părerea de rău; vreau să menționez că ce-am făcut a fost greșit și grav; și că nu se va repeta vreodată.

În timpul conversației cu Maricica (care a fost una dintre puținele conversații inteligente, dezinteresate și necondiționate avute vreodată) la scurt timp după ce m-a făcut nesimțit (numai pățisem) am căzut pe gânduri, stăteam și mă cercetam după principiile care-mi guvernează viața:

1) ”de ce am ieșit cu acele fete în oraș, deși nu doream nimic cu ele sau de la ele?”

2) ”îi dau dreptate Maricicăi preț de 1 minut, oare ce precept al ei am încălcat?”

3) ”ce îmi spune mie principiul Maricicăi”?

Inițial, mi-am răspuns la întrebarea nr. 1 cu: ”am ieșit cu acele fete să-mi reabilitez stima de sine și să nu rămân la pământ după eșecul cu Ileana”.

După o cercetare detaliată și sinceră, am ajuns la concluzia că răspunsul meu era unul supeficial și autosuficient, încât să-mi adoarmă conștiința.

Am intrat adânc în sufletul meu, mi-am pus întrebări ca:

  1. ”ce este femeia pentru mine, de mi-am permis s-o folosesc?”
  2. ”de unde am învățat că ea poate fi folosită?”
  3. ”cine mi-a arătat ce înseamnă să fiu un bărbat?”
  4. ”ce valoare are femeia pentru mine?”

M-am prăbușit la pământ și am început să plâng, nu-mi venea să cred ce răspunsuri aveam la toate întrebările mele. M-am întors în trecutul meu și mi-am dat seama de unde aveam toată imaginea despre femeie.

Azi, sunt bărbat în toată firea, echipat cu cele de trebuință pentru a mă descurca în viață;  n-a fost tot timpul așa.

Zecile de bătăi de intimidare din orfelinate, zilele de flămânzire din cauza celor mai mari și mai flămânzi decât mine, nopți nedormite de teama de a nu mai lua bătaie sau de a nu mă mai bate pentru a-i distra pe cei mai mari, violurile văzute și auzite, toate formele de abuz experimentate . . . loc unde am văzut multă durere, loc unde am experimentat multă durere și loc unde am provocat multă durere … mi-au fost creionate o mulțime de credințe și unde mi-am dezvoltat o capacitate de a mă ascunde și de a-mi ascunde sentimentele . . . dintr-o astfel de lume vin.

În astfel de mediu am început să învăț să lupt pentru supraviețuire, am învățat că ”cel mai puternic supraviețuiește”.

                                                                Ce destin nefast!

   Eram un copil atât de slab, singurul lucru puternic pe care-l aveam, era voința.

Am început să copiez comportamente și modele din jurul meu, mai toți erau bătăuși, hoți, abuzatori, mincinoși, corupți . . . nu am făcut altceva decât să copiez ce era în jurul meu,  și-am făcut-o bine!

                      Pe lângă toate astea, m-am pricopsit și cu o imagine greșită asupra femeii.

Am văzut fete abuzate și violate, de băieții mai mari sau de către educatori, am văzut că femeia n-are nici o valoare, că e ok să o folosești pe post de obiect sexual, că e dreptul meu să o bat, să o umilesc, că sunt îndreptățit să facă sex cu mine ori de câte ori doresc, că femeia este proastă, că ea nu este capabilă de o opinie și că toată ziua nu are altceva mai bun de făcut decât să vorbească.

                                      Am fost învățat că femeia este un bun, nu o persoană!

   Anii au trecut, viața mea a luat o altă turnură, alta decât cea pe care o meritam.

Am început să fiu preocupat și îngrijorat de imaginea femeii pe care o aveam în mintea mea, am început să studiez familii și să citesc cărți, am început să caut să înțeleg femeia și valoarea ei; apoi mi-am dat seama … tot ce știam despre femeie era o minciună!

Acum, după cercetarea amănunțită, am un alt răspuns la întrebarea nr. 1 ”de ce am ieșit cu acele fete în oraș?” . . . ”am ieșit cu ele în oraș pentru că am considerat că e dreptul meu de mascul, că ele oricum sunt niște obiecte pe care le pot folosi apoi mă pot descotorosi de ele”.

Azi, din cauza trecutului meu, sunt condamnat să repet istoria, să lupt să demonstrez contrariul, sau să nu fac nimic.

Sub formă de condamnare, aș putea repeta ce-a făcut tatăl meu biologic (o să-l numim Ghoerghe), să mă căsătoresc, sau nu, dar să rezulte un copil pe care să-l abandonez împreună cu mama (o s-o numim Mărie) lui (după ce-o bat de-i sar apele în cap și devin un alcoolist notoriu) și să-mi văd egoist de viață.

Sub formă demonstrativă (nicidecum una strict demonstrativă pentru a deliciul publicului, ci o demonstrație vieții înseși, care e anihilată de curajul, credința și voința oricărui muritor), dacă luăm premisa unei relații, care să conducă la căsătorie, o relație care să fie condusă de  respect, încredere, dragoste; punem bazele unei căsnicii mature și suficiente, desigur, care nu va fi lipsită de încercările vieții.

Sub formă de a nu face nimic; am în față posibilitatea celibatului, unde sunt la adăpost de asumarea riscului unei relații (unde dragostea se cere sacrificată și interesul celuilalt trebuie să primeze) și aceeași posibilitate de a mă investi în cei din jurul meu, limitat și fără obligații sentimentale (care costă).

După toate astea mi-am permis luxul de a înainta și de a răspunde la întrebarea nr. 2: ce precept al  Mariciăi am încălcat?

După conversația cu Maricica, am înțeles că e o domnișoară creștină; o creștină care e împotriva folosirii imaginii lui Dumnezeu (așa cum reiese din Geneza 2) pentru satisfacerea ego-ului. De acord!

Va urma …

 

Dumnezeu face istorie, iar muritorii o scriu.

Care este cauza ”primară” a abandonului?

O perspectivă personală asupra abandonului copilului.

O căsătorie fără dragoste este ca o mașină de câteva milioane de euro fără combustibil, sau ca un șemineu plin cu lemne, dar fără foc.

b2590e8cf6fca609ecddaf4c026df1cf
Poză preluată de pe pinterest.com

     Azi, suflete încătușat, te eliberez și te descarc pe paginile astea, te las … du-te!

Nu intenționez să abordez exhaustiv acest topic, dar, sunt direct interesat să dezbat, să cercetez și să previn abandonuri.

Ca fetița din imagine, au fost momente în care mă întindeam pe podelele reci ale orfelinatelor și mă imaginam în brațele mamei mele, mă imaginam la pieptul ei cald și iubitor, îmi imaginam că mă mângâie pe cap și-și trece palmele prin părul meu . . . era doar o imaginație, și totuși . . . o nevoie.

Ca unul care am experimentat abandonul pe propria-mi piele, cunosc lipsurile și handicapurile pe care le ”formează” lipsa părinților, ori a unui părinte sau a neglijenței acestora.

Râuri de lacrimi au trecut de atunci, infinite ”de ce-uri”, zile în care o așteptam pe mama pe gardurile orfelinatelor, sute de mașini numărate cu speranța ”e mama!” , ”offf, de ce nu e mama!”, ”unde e mama mea?”

Zecile de bătăi de intimidare din orfelinate, zilele de flămânzire din cauza celor mai mari și mai flămânzi decât mine, nopți nedormite de teama de a nu mai lua bătaie sau de a nu mă mai bate pentru a-i distra pe cei mai mari, violurile văzute și auzite, toate formele de abuz experimentate . . . dintr-o astfel de lume vin; tot de aici au venit, vin și vor mai veni mii, zeci de mii, sute de mii . . . dacă nu facem ceva bun.

Nu de puține ori m-am întrebat: ”cu ce-am greșit de nu mă doresc părinții mei?”, ”oare din vina mea s-au despărțit?”, ”dar mama mea, ea ce face, cum se simte?”, ”de ce a trebuit să mă nasc, dacă sunt obligat să trăiesc așa?”, ”nu e mai simplu să mor?” etc

În astfel de mediu am început să învăț să lupt pentru supraviețuire, am învățat că ”cel mai puternic supraviețuiește”.

                                                                Ce destin nefast!

Eram un copil atât de slab, singurul lucru puternic pe care-l aveam, era voința.

Am început să copiez comportamente și modele din jurul meu, mai toți erau bătăuși, hoți, abuzatori, mincinoși, corupți . . . nu am făcut altceva decât să copiez ce era în jurul meu,  și-am făcut-o bine!

Am mers mai profund, am văzut familii destrămate, femei abandonate după conceperea unui copil, am văzut copii abandonați de mamele și/sau de tații lor, am văzut copile abuzate sexual sau violate rămase însărcinate, am văzut sarcini nedorite, am văzut sarcini aranjate pentru un anumit scop . . . din toate acestea au rezultat copii, copii nevinovați!

Copiii rezultați din situațiile enumerate mai sus, au fost nedoriți de cei care erau îndreptățiți și erau obligați să-i iubească și să-i îngrijească.

Ani de zile m-a măcinat această întrebare: ”ce determină o ființă umană să-și părăsească plodul?”

Cum poate o mamă să-și abandoneze copilul în maternitate?

Cum poate un tată să nu-și asume responsabilitatea familiei lui?

Cum poate societatea să nu taxeze asemenea comportamente?

Dacă Dumnezeu e bun, de ce permite așa ceva?

După exeperiențe plăcute și mai puțin plăcute, am ajuns la concluzia: dacă nu exsită dragoste într-o relație, tot ce este în acea relație (care, în adevăratul sens al cuvântului nu poate fi numită relație) este împovărător și plin de suferințe; iar ființa umană prin construcție nu poate suferi la nesfârșit, ea a fost creată pentru relații în armonie, bucurie și dragoste.

Cu alte cuvinte, orice partidă de amor iresponsabilă și în afara unui angajament (căsătorie) poate duce la copii; copii care de cele mai multe ori nu sunt doriți de amorezați.

Dacă ar ști măcar ce ravagii crează abandonul în creierașul unui copil, cum nu îi sunt dezvoltate circuitele neuronale din cauza lipsei feței mamei ori a atingerilor tatălui, cum nu i se dezvoltă organele interne corespunzător din cauza lipsei îmbrățișărilor … măcar dacă ați ști, iresponsabililor!

Lipsa iubirii dintr-o relație, creează premisele unui abandon!

Am fost întrebat de multe ori: ”nu îți este ciudă pe părinții tăi?”

Răspund: ”nu”, și explic.

”Relația” dintre părinții mei a început cu fratele meu (o să-l numim Vasile), când tatăl meu (o să-l numim Ion) a curtat-o pe mama (o s-o numim Mărie) de unde, din cauza hormonilor și a neatenției, Mărie a rămas însărcinată. Bunicul meu (o să-l numim Gheorghe) care era un om respectat le-a impus să se căsătorească pentru a nu face familia de rușine, lucru care s-a și întâmplat. Ce frumoși erau Ion și Mărie! (am văzut poza) 🙂

Deși Ion era atent cu Mărie (îi aducea micul dejun la pat, aducea bani acasă, muncea ore suplimentare, etc) el nu o iubea așa cum o dragoste matură cere relația de căsătorie. Nu după mult timp, a ajuns și subsemnatul prin procesul conceperii, nu era plod mai frumos în tot Lugojul (doar eu sunt naratorul) :)) Ion a început să intre în anturaje depravate (bețivani. hoți, curvari etc) și a început cu primul pahar, după care a devenit alcoolic notoriu și boschetar, la propriu.

Mărie, care era o femeie frumoasă, a intrat și ea în anturaje suspecte și nu după puțin timp, din cauza activității ilicite a fost condamnată la o pedeapsă provativă de libertate, vreo 2-3 ani.

După aceste două mari episoade, unde și Ion și Mărie erau în penitenciar, subsemnatul și Vasile am fost despărțiți, eu am mers cu Mărie și Vasile a plecat cu Ion. Când Ion a intrat să-și achite pedeapsa, pe Vasile l-a luat bunica (o s-o numim Victoria) și mătușa ( o s-o numim Dorina) iar pe când Mărie era deja în procesul achitării, subsemnatul am fost dus la orfelinatul pentru copii preșcolari nr. 3 din Lugoj, era martie 1990.

Restul, e istorie!

REZILIENȚA – ”când nu ai altă opțiune decât să te autoeduci”

1890448_10202170434479948_1424884463_o Sasca Montană – 2014

Ca orice ființă umană, simt nevoie de EU, nevoia de a sta cu mine însumi și de a mă delecta cu gânduri ”proprii și personale, licite și morale”, timp în care închid orice formă de comunicare, pun degetul pe hartă . . . și plec acolo.

Așa am ajuns la Sasca Montană, era primăvară, singur și semideprimat, aveam în față mai multe alegeri foarte grele de făcut, aveam nevoie de mine în singurătate cu Tine.

Era un fel de șah, fiecare mutare trăgea după sine un posibil mat în două mutări, iar pierderile nu erau colaterale; tensiunile acumulate pe toate planurile – spiritual, profesional și familial erau la un nivel pe care nu-l mai cunoscusem, simțeam că explodez.

Apoi, mi-am adus aminte că nu este nimeni lângă mine să mă susțină ori să mă încurajeze, și am început să fac ce făceam de fiecare dată; am început să plâng și să mă descarc, mă uitam la pomii din jur și la cer, mi-am adus aminte de Tine, de faptul că ai scris în Biblie ”nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi, Eu te întăresc, tot Eu îți vin ajutor, Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare”.

 Am făcut o retrospectivă a vieții mele, m-am uitat în trecut și am început să număr tot binele pe care mi L-ai făcut. Cum ar fi trebuit să mor de frig în noapte de 25 decembrie 2009 pe malul Timișului, pentru că am îndrăznit să merg la biserică, să-Ți mulțumesc că nu am murit de tuberculoză.

Îți mai amintești, cum Te judecam de pe bancheta din spatele mașinii? Cum Te înjuram că mi-ai luat familia, copilăria, viața; cum Te condamnam că nu ești un Dumnezeu drept, că dacă m-ai fi iubit, puteai să ai milă de mine să mă ajuți să termin facultatea de drept din Lugoj?

 Îți mai amintești, Doamne?

Ce lovitură am primit atunci, după ce că munceam ca un sclav să strâng cei 1800 de lei pentru taxa de școlarizare, îți cerusem să mă ajuți să mă las de fumat, îți dădeam cei 10% din tot ce câștigam; în orbiream mea, eram sincer cu Tine. Îmi doream să fac ceva bun cu viața mea, să ajung cineva important și să fiu folositor.

Ai câștigat acea luptă, am fost internat de urgență și forțat la secția TBC din Lugoj, am fost pus într-un salon mare, urât și galben. Eram atât de speriat, primeam un pumn de medicamente, care erau oribile, nu aveam voie să fac duș, WC-urile erau infecte, mirosul era insuportabil, pe lângă toate astea, mai stăteam și singur.

Mi-am făcut un obicei să ies din spital, să mă plimb și să meditez. Am început să văd viața altfel, după ce fusesem la un pas de moarte, parcă prețuiam zilele și nu mai doream să mă plictisesc sau să pierd vremea. Nimeni din cei pe care-i cunoșteam nu au venit la mine în vizită, părinții m-au vizitat mai mult din obligație (mai târziu mi-am dat seama că mama are un temperament influențabil, că ea e dedicată pe moment, dar nu e consecventă pe termen lung). Tatăl meu bilogic, m-a vizitat, beat și flămând.

Am fost încurajat de Kare, un amic, care mă încuraja și nu mă lăsa să mă prăbușesc. Ce bine că era acolo.

În 12 noiembrie 2009 a sosit liberarea, parcă îmi frigeau tălpile sub betonul înghețat, era așa frumos, eram sănătos (cu toate că amețeam de fiecare dată când îmi luam pastilele) aveam o nouă perspectivă, aveam planuri și aveam bateriile încărcate…dar nu aveam voie să depun efort, minim 6 luni.

Ajuns acasă, din cauză că recuperarea era una anevoiasă, dormeam și mâncam mult, aveam mult de recuperat (mă internasem cu 60 de kilograme, din 78, slăbite la interval de 2 săptămâni) au intervenit tensiuni între mine și mama.

Mi se replica că ”mănânci prea mult”, ”stai prea mult la calculator, consumi curent”, ”mergi și fă rost de bani”, ”nu pot să-l oblig pe Marian (soțul mamei) să te întrețină și pe tine”, ”6 luni e prea mult să stai fără să faci nimic” etc.

Nu a durat mult și, în seara de Crăciun, pe când intenționam să merg la biserică, mama m-a pus în fața unei întrebări care avea să-mi schimbe viața total: ”alege azi cu cine vrei să fii, cu Dumnezeul pocăiților și pleci afară din casă imediat, dacă mergi mâine la biserică, sau mă alegi pe mine, unde ai un acoperiș deasupra capului și unde este cald și ai ce mânca?”

O pace inexplicabilă m-a cuprins atunci, eram atât de calm și liniștit, deși urma să-mi petrec Crăciunul pe străzi. I-am replicat mamei: ”mă duc să-mi fac bagajele, eu dimineață voi merge la biserică!”

Fără alte comentarii, mama m-a luat și m-a scos afară din casă, apucasem să-mi iau geaca. Plecasem pe malul Timișului, unde plângeam și mă gândeam la Tine și la promisiunile Tale, știam că vei face ceva, dar nu știam ce.

Am început să Te întreb: ”Doamne, am lăsat pe toată lumea pentru Tine, acum ce se va întâmpla cu mine, mă lași să mor de frig? Câinii vagabonzi și păsările  cerului nu-și fac probleme unde-și pun capul să doarmă, iar eu, ce mă fac?”

L-am sunat pe Kare (Core), aveam nevoie să îmi împart povara cu cineva, pur și simplu simțeam nevoia să vorbesc cu cineva, habar nu aveam că el are vreun apartament prin Timișoara, și mi-a spus că, chiar cu o zi înainte se eliberase apartamentul lui din Timișoara și că pot sta în el până se clarifică situația și că el îmi va plăti cheltuielile până mă voi însănătoși.

Ce bucurie m-a cuprins! Aveam în buzunar 6 lei, suficient să plătesc biletul de tren Lugoj-Timișoara.

Am ajuns, și i-am întâlnit pe Mihai și pe Lenu Covaci, mi-au dat o oală roșie, câteva pungi cu chestii rapide și ceva bănuți să-mi iau o pâine și ce mai aveam nevoie. Eram copleșit de atâta bunătate.

   Cum, atâtor persoane le pasă de mine? Dar de ce? Oare nu au un interes?

 Ajuns în Timișoara și instalat în apartament, parcă nu-mi păsa că eram singur. Eram singur, și totuși cu Tine. Am început să mă gândesc la viitor și să plănuiesc, dar nu aveam suport.

Mai Ții minte, Doamne?

Mai ții minte, când știam că Tu mă vei ajuta, că voi termina facultatea de drept? Că știam că nimic nu Te va opri să mă ajuți? Mai ții minte, când Te-am provocat să facem istorie? Mai știi, când eram atât de supărat pe Tine că picam cele mai ușoare examene, când mă smereai să nu am note mari, din cauza mândriei?

Îți mai amintești, când Mihai și Lenu nu credeau că sunt capabil, că aveam atâtea de recuperat (într-adevăr, aveam atâtea lipsuri, atâtea cărți de recuperat) și, când a trebuit să merg în Norvegia să vorbesc cu Kare despre visul meu și de creditul pe care mi l-a dat?

Mă uit peste ani, Te văd implicat în tot binele ce s-a produs în viața mea. Când mă ajutai în facultate, cât de repede au trecut anii și ce experiență!

Odată terminată facultatea (care a fost plină de experiențe petrecute cu Tine), mi s-a tăiat elanul, parcă nu mai aveam același entuziasm, știam că am ajuns la începutul timpului unde trebuie să trăiesc de pe urma studiilor.

   O întrebare mi-a măcinat mintea și sufletul: cum se poate trăi de pe urma dreptului, ce mă voi angaja, să dau la barou, să dau la INM? Ce să fac?

   M-am angajat consilier juridic, mă simțeam atât de mândru de mine!

Mai Ții minte, ce mândru eram când am luat primul salariu ca urmare a studiilor?

Dar, ceva mă durea, simțeam cu toți frații mei din orfelinate, ”dacă i-aș putea inspira”, ”dacă ar reuși ei să vadă că este posibil, dar trebuie să muncești”, ”dacă Te-ar vedea pe Tine, că le vrei binele”.

Atunci, am văzut oportunitatea de a veni la Centrul unde am crescut, am aflat că directorul va ieși la pensie și că postul va fi scos la concurs. Senzații intense m-au inundat, nu mai puteam de bucurie. Am început să calculez ”unul, doi ani, nu e chiar așa mult, oricum trec, mă pun să învăț pentru concurs”

Mai Ții minte, când veneam în parc să stăm de vorbă? Când Îți dădeam toate temerile și planurile mele? Când plecam eliberat de orice tensiune și presiune? Când admiram împreună norii, salciile, Bega, păsările cerului?

Mai Ții minte, când am memorat bibliografia pentru examen? Când am scris la proba scrisă trei ore încontinuu? Când curgeau râuri de transpirație din cauza emoțiilor? Când eram încercat de un cocktail de emoții și gânduri? Disprețul din ochii celorlalți? Invidia și răutatea?

Ce lacrimi au curs când am văzut că am promovat examenul. Că eu voi fi directorul orfelinatului unde am crescut! După luni de zile, unde mă trezesc închizând ușa biroului, mă cutremur și îmi spun:”nu-mi vine să cred, dar nici nu vreau să mă obișnuiesc cu gândul”.

Acum, peste ani mă uit din nou, văd pașii Tăi în urmele din viața mea, văd și sunt recunoscător. M-ai luat de pe stradă și m-ai pus să inspir, să muncesc cot la cot cu frații mei, Tu ai făcut asta!

   Deși eram sortit să eșuez, chiar dacă toate premisele conduceau la concluzia că nu voi reuși, Tu ai fost Singurul care avea altă părere, iar eu salut și onorez chemarea Ta.

Îmi amintesc tot, Doamne!

%d blogeri au apreciat: