Seria „Despre . . . „

Doresc să menționez că topicul abordat nu are pretenția unei opinii valabil unversale. Tot ce este scris pe acest blog are valoare empirică proprie și care va suferi schimbări odată cu trecerea anilor.

 

DESPRE SUFERINȚĂ

?

De ce suferim?

Care este rolul suferinței?

”Unde” sau ”Ce” doare când suferim?

Poate suferința să construiască? … dar să distrugă?

De ce suferința sufletească este mai ”dureroasă” decât cea fizică?

Sunt atât de multe experiențe pe care le-am avut, încât sunt convins că fără ele n-aș fi Denis cel de azi. Au fost momente în care am dezamăgit foarte mult; momente în care am făcut multe persoane să fie mândre că mă cunosc, dar și multe să mă urască, pe cei din urmă îi rog să mă ierte.

De mic copil am fost preocupat de suferință, m-a măcinat întrebarea ”de ce Dumnezeu permite să sufăr, dacă spune că mă iubște?” De ce mă doare în jurul inimii când sufăr? De ce plâng unii oameni din cauza mea? Dacă îmi cer iertare, sincer, ce îi face să nu mă urască?

Când spun suferință voluntară sau involuntară, imediat mă gândesc la lacrimi, la durere și la o incapacitate umană de  a interveni asupra unei cauze, care este independentă de voința mea.

De ce suferința sufletească este mai ”dureroasă” decât cea fizică?

Sunt convins că ai experimentat cel puțin o dată în viață o durere fizică și cel puțin una sufletească, pentru că este o diferență între ele.

Îmi amintesc când am suferit pentru prima dată, sufletește vorbind. Aveam patru sau cinci ani, era o femeie, (o s-o numim Maria) care avea două fete mai mari decât mine. Ele veneau la casa de copii (așa se numea atunci) și mă luau peste weekend la ei acasă.

Într-o dimineață după ce ne-am trezit, am mers în dormitorul Mariei, fetele ei erau cu ea și o strigau ”mami”. Pentru prima dată eram fascinat de cuvântul ăsta, mă atrăgea, era așa fain. În schimb, eu îi spuneam Mariei ”nașa”, care mi se părea așa aiurea și sec, iar ochii Mariei nu străluceau și privirea ei nu era aceeași când era strigată mamai sau nașa, dar pe care nu-l puteam schimba în mami, pentru că mi s-a spus că nu ea este mama mea.

Am fost șocat, o durere nemaiîntâlnită până atunci m-a cuprins; m-am uitat țintă la ea și-am intrebat-o ”dacă nu ești tu mama mea, atunci unde e mama mea?” Maria n-a fost în stare să-mi dea un răspuns; am izbucnit într-un plâns isteric. Era un câine mare în acea curte, am fugit la el și în timp ce plângeam l-am luat în brațe.

 De atunci, multe asemeni episoade am avut, unde am gustat suferința și am plâns de fiecare dată, unde toate aceste experiențe m-au ajutat să îi înțeleg pe ceilalți frați ai mei.

Ca orice om, am experimentat și suferințe fizice, e.g dureri de cap, picior, dinți etc.

Dar, ca un paradox, deși sunt conștineța aceleiași ființe, niciodată durerea fizică nu a fost mai puternică decât durerea sufletească. Tot timpul am găsit antidotul imediat al durerii fizice, dar antidotul durerii sufletești fie a fost acceptarea, fie iartea, fie înțelegrea, atribute ale lui Dumnezeu.

”Poate suferința să construiască? … dar să distrugă?

Din cazua mediului din care provin, am văzut multe persoane suferind. Adesea m-am întrebat; cum pot eu să învăț de pe urma suferințelor experimentate? Oricum sufăr, cum pot găsi partea bună a situației? De cele mai multe ori eram dojenit de pe urma întrebării.

Mă uit în urmă, bărbatul care este azi Denis, n-ar fi fost același fără lacrmile lui. Văd prieteniile pe care le-am legat, de cele mai multe ori am suferit din cauza sau de pe urma relațiilor, dar asta n-a făcut decât să întărească relațiile sincere pe care le am.

Din punctul meu de vedere, suferința este un efect a ceva (sentiment, nevoie, teamă, etc). Nu poate exista efect fără cauză. Dacă descoperi care este cauza suferinței, atunci ești pe un drum care va canaliza energia pe care suferința o va consuma, în direcția bună.

Prin creație, sufletul uman nu poate stoca la infinit suferința, el are nevoie de eliberare, așa cum dragostea are nevoie de eliberare prin actul sexual.

Mulți oameni care nu au învățat să-și gestioneze sentimentele sau doresc să facă pe cineva să sufere, ori nu mai doresc să sufere, recurg la sinucudere. Ei gândesc că dacă se sinucid, acolo sfârșesc problemele lor; partea nasoală pentru ei, este că abia după actul morții începe adevărata viață.

Pentru mine, suferința a devenit o ”necesitate înțeleasă”, știu că sunt pasibil de suferință prin simplu fapt că sunt om (și de aici o grămadă de probleme). În fiecare zi în care pășesc pe pământul ăsta, îmi asum că voi suferi, atât din cauza trecutului, a prezentului, cât și din cauza celor care vor veni în viitor.

Dar, diferența majoră este că suferințele mele le împart cu Dumnezeu (poate sună aiurea sau imposibil) ”veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă sufletelor voastre”.

De fiecare dată Te-am văzut credincios, Te-am găsit în genunchi lângă mine când plângeam și când Îți spuneam toate off-urile mele, Ți-am văzut lacrimile când plângeam și Ți-am văzut zâmbetul când eram bucuros. Nu am găsit pe nimeni mai loial decât Tine.

”Unde” sau ”Ce” doare când suferim?

Nu știu să localizez unde anume se termină „proprietatea de facto” a sufletului și unde este arbitru absolut fizicul uman, dar, tot timpul când am suferit am simțit o durere în jurul inimii, o căldură inexplicabilă mă cuprinde de fiecare dată, încep să curgă lacrmi (ca și cum fizicul este subordonat)

Am ajuns însă la concluzia că sufletul uman este compus din rațiune, sentimente și voință.

Desigur că sunt multe suferințe care ne sunt provocate involuntar, dar mai sunt și cele pe care le provocăm voluntar, din varii motive (teamă, eșec, depresii etc)

Va urma …

 

DESPRE IERTARE

?

Ce este iertarea?

Este important să iertăm? … De ce?

De câte ori suntem obligați să iertăm? … e o obligație?

Se poate întâmpla ceva dacă nu iert? … dar ce se întâmplă dacă iert?

De ce îmi condiționează Dumnezeu iertarea, cu a celor care au greșit față de mine?

Picture1

Iertarea este un atribut dumnezeiesc, numai cei din Dumnezeu dispun de această prerogativă. Iertarea presupune să îmi ucid dreptatea afirmată și să-mi dezleg condamnatul de pedeapsa meritată.

Am meditat mult la Sărbătoarea Paștelui și la justiția lui Dumnezeu, care Și-a autosatisfăcut dreptatea afirmată, cu dragostea sacrificării Fiului Său. Faptul că am studiat dreptul m-a ajutat să înțeleg principiile aplicării unei legi și faptul că, teoretic, cel care dă o lege este primul care procedează la respectarea ei, indiferent de toți cei care o încalcă.

Ce este iertarea?

Când am înțeles pentru prima dată costul iertării, m-am prăbușit într-o meditație adâncă și eram fascinat de bunătatea Celui care m-a iertat.

Din punctul meu de vedere, iertarea este capacitatea (capacitate, pentru că nicio ființă în afara omului nu dispune de această prerogativă) unei persoane de a alege (alegere, pentru că este un act de voință) trecerea cu vederea (trecerea cu vederea, dar nu neasumarea) peste o faptă ca urmare a unei norme încălcate și asumarea prețului pentru pedeapsă.

Orice iertare presupune încălcarea ”a ceva” (e.g. o normă, un angajament, un principiu etc) iar această încălcare dă dreptul persoanei cu acel ceva încălcat, să-și facă dreptate, dar, în loc să-și ceară dreptul la justiție, își asumă pierderea și restaurarea relației.

Iertarea presupune comiterea unei ”crime”; pentru că, în loc să te pedepsesc pentru fapta comisă, mor eu față de mine însumi și îmi asum întreaga pierdere, de dragul tău.

O poveste dragă mie și care m-a ajutat în anii de facultate spune așa:

În sala de judecată era odată un judecător bun și drept; el avea un prieten foarte bun care a încălcat legea și acum era în fața lui. Procurorul îl acuza și avea toate argumentele împotriva inculpatului, iar inculpatul nu se putea apăra, pentru că era vinovat.

În urma procesului, inculaptul a fost condamnat și obligat să plătească o amendă foarte mare.

Judecătorul s-a uitat plin de bunătate la prietenul lui condamnat, a coborât de la locul lui, și-a pus roba de judecător în cui, s-a dus lângă prietenul lui și i-a spus ”dă-te la o parte, plătesc eu în locul tău, dar să nu mai faci” A scos banii pentru amendă din buzunar, i-a pus pe masă și s-a întors la locul lui.

Iertarea presupune un preț al suferinței, întotdeauna!

Este important să iertăm? … de ce?

Importanța iertării derivă din faptul că suntem ființe care acumulează diferite stări și sentimente și care, după o perioadă producem emoții; emoții care ne obligă la exteriorizarea lor. Părerea de rău este un sentiment, iar lacrmile de durere sunt efectul părerii de rău, adică emoții.

Dacă ar fi să-mi imaginez o ființă umană, ea ar arăta ca o sticlă în care întră 2 litri de apă, tot ce este peste 2 litri, dă afară. Ființa umană poate ”suporta”, de la caz la caz, una sau mai multe situații cauzatoare de suferințe. Însă ”apa” din sticla noastră de 2 litri, după o vreme de stat, se împute, și pe lângă faptul că se împute apa, se înegrește și sticla.

Dumnezeu a inventat procesul iertării pentru a curăța ”sticla” și pentru a nu da voie ca apa din sticlă să se strice.

Omul este dependent de iertare, intrinsec de suferință, fără ea nu poate fi metamorfozat în imaginea Domnului Isus!

Va urma . . .